Salvati natura!
joi, 25 octombrie 2012
Bani din reciclare - castigi si tu si natura
Cei mai multi oameni pastreaza lucrurile vechi cu ideea ca le va refolosi vreodata. Ei bine, pentru cei mai multi aceste lucruri inseamna o mica avere daca sunt recicate. Fiecare oras poseda centre de reciclare pentru: hartie, stica, metale (fier, cupru, tabla). In ultima vreme datorita cererii foarte mare de fier, fierul vechi cumparat de centrele de colectare este platit destul de bine. In acest sens se poate face si o afacere foarte profitabila, practic scoti bani din gunoi. Simpla amplasare a unor pubele de gunoi ecologice (hartie, metal, plastic) in oras, bine inteles in urma unui contract cu primaria locala va va aduce profit. Oamenii fiind educati prin campanii vor arunca, tu le vei duce la centre de colectare care pot fi tot ale tale dupa care numeri banii. O afacere care tinde spre banal dar fara initiative de genul vom ramane fara resurse si cu un Pamant poluat si bolnav. Daca v-am trezit curiozitatea puteti sa imi lasati mesaje, voi dezvolta si mai mult pentru cei interesati :) !
Salvati natura!
Salvati natura!
Poze impresionante din natura
Fie ca iti place natura, esti ecologic, doresti sa vezi lucruri impresionante sau pur si simplu esti interesat aceste poze din natura te vor impresiona. Vei invata mai mult ca trebuie sa ocrotesti fauna si natura, sa duci un stil mult mai excilibrat in a polua sau a deranja natura de la ciclul ei normal. Chiar si o hartie aruncata pe jos poate dauna si poate schimba cursul naturii, plasticul de exemplu este eliminat din pamant dupa zeci de ani de "chin" pentru acesta. Un pamant in care este ingropat plastic nu va produce la fel iar cat va produce va fi infestat.
Ocroteste natura, bucura-te de aceste peisaje!
Ocroteste natura, bucura-te de aceste peisaje!
miercuri, 24 octombrie 2012
Banii europeni pierduti de incapacitatea guvernului
Datorita faptului ca nu au avut proiecte si nu au stiut cum sa justifice fondurile europene acestea tind sa fie pierdute rand pe rand de catre incapacitatea celor din fruntea Romaniei. O greva spontana a fost declansata ieri pentru a atrage atentia ca in lipsa acestor finantari multe firme vor falimenta iar rata somajului va creste si mai mult, fiind oricum mare. Romania mai risca sa piarda 400 milioane de euro bani care ar putea fi folositi pentru a amenaja spatii verzi, impaduriri, creearea de autostrazi.
500 de oameni nemultumiti ca au ramas fara bani europeni au protestat, fiecare cu drama sa.
Dupa un scurt popas in fata ministerului Muncii, protestatarii s-au indreptat spre Guvern.
Pe drum, cativa beneficiari ai proiectului Scafandri pentru Romania din Constanta au fost opriti de jandarmi.
In fata Guvernului, au aflat ca premierul ii invinuieste pe cei care protesteaza ca au furat din fonduri.
La institutia care se ocupa de proiectele din domeniul resurselor umane, cei in scaune cu rotile au mai avut o problema: panta foarte abrupta de la intrare.
Efortul a fost in zadar, pentru ca directorul institutiei nu a fost gasit, asa ca au depus o motiune.
500 de oameni nemultumiti ca au ramas fara bani europeni au protestat, fiecare cu drama sa.
Dupa un scurt popas in fata ministerului Muncii, protestatarii s-au indreptat spre Guvern.
Pe drum, cativa beneficiari ai proiectului Scafandri pentru Romania din Constanta au fost opriti de jandarmi.
In fata Guvernului, au aflat ca premierul ii invinuieste pe cei care protesteaza ca au furat din fonduri.
La institutia care se ocupa de proiectele din domeniul resurselor umane, cei in scaune cu rotile au mai avut o problema: panta foarte abrupta de la intrare.
Efortul a fost in zadar, pentru ca directorul institutiei nu a fost gasit, asa ca au depus o motiune.
Cat voi plati incalzirea, caldura, asociatia? Calcul estimativ!
Pentru ardeleni caldura este propusa sa fie pornita de joi dimineata. Nu este un lucru prea fericit datorita faptului ca pretul este mare, multi nu isi permit si afara este destul de cald cel putin ziua. O solutie ieftina ar fi oprirea pe timpul zilei a caldurii de catre administratorii de bloc pentru a economisi in acest fel banii locatarilor.
ULAL estimeaza ca pentru un apartament cu doua camere factura medie lunara doar pentru caldura va fi de 400 de lei. La o garsoniera de 30 de metri patrati, caldura ar urma sa coste 200 de lei, iar la trei camere, 550 de lei.
Nu uita sa faci cerere pentru ajutorul de incalzire daca te incadrezi in criteriile de acordare a ajutorului de incalzire.
Cum mai sunt cateva ore pana la pornirea agentului termic, e bine sa verificati chiar de astazi instalatiile interioare, precum robinetii de aerisire de la calorifere, pentru a evita inundatiile.
ULAL estimeaza ca pentru un apartament cu doua camere factura medie lunara doar pentru caldura va fi de 400 de lei. La o garsoniera de 30 de metri patrati, caldura ar urma sa coste 200 de lei, iar la trei camere, 550 de lei.
Nu uita sa faci cerere pentru ajutorul de incalzire daca te incadrezi in criteriile de acordare a ajutorului de incalzire.
Cum mai sunt cateva ore pana la pornirea agentului termic, e bine sa verificati chiar de astazi instalatiile interioare, precum robinetii de aerisire de la calorifere, pentru a evita inundatiile.
Participa la "Marea Debarasare" si salveaza natura
Aradenii care vor sa scape de electro-casnice vechi sau de alte echipamente electrice defecte, o pot face pana sambata in cadrul actiunii “Marea debarasare”.
Municipalitatea si o firma de reciclari vor colecta deseurile
electrice vineri si sambata, din patru puncte situate in cele mai mari
cartiere: Alfa - la platforma gospodareasca din parcarea de langa piata;
Micalaca - pe strada Alexandru Popescu Negura, la platforma
gospodareasca de la blocul 317 si in spatele Complexului Orizont, langa
punctul termic; Calea Aurel Vlaicu – zona blocului Z 26 (in fata
clinicii in constructie).
Pana sambata dupa-amiaza, in aceste puncte puteti abandoda orice echipamente electrice inutile. Daca locuiti in alte zone, puteti solicita sa va fie ridicate deseurile direct de acasa, pe baza unei programari care se face la numarul de telefon 0257-246.124.
Actiunile de tip „Marea debarasare” au fost initiate la noi in tara dupa aderarea la Uniunea Europeana, pentru ca Romania s-a angajat sa recicleze anual 80.000 de tone de deseuri electrice si electronice.
Pana sambata dupa-amiaza, in aceste puncte puteti abandoda orice echipamente electrice inutile. Daca locuiti in alte zone, puteti solicita sa va fie ridicate deseurile direct de acasa, pe baza unei programari care se face la numarul de telefon 0257-246.124.
Actiunile de tip „Marea debarasare” au fost initiate la noi in tara dupa aderarea la Uniunea Europeana, pentru ca Romania s-a angajat sa recicleze anual 80.000 de tone de deseuri electrice si electronice.
NANE - VIN DE TOAMNA versuri
E… noapte de toamnă şi norii negrii toarnă,
Prin geamul meu umed văd cum ghene se răstoarnă…
Strada-i pustie, niciun om pe niciunde,
Mai trece doar un taxi la vreo treizeci de minute.
Iar între noi doi, s-a instalat plictiseala,
Că-i cam gata soarele, cam gata cu ieşeala…
Eu îmi fac de lucru cu un joint fin şi un vin,
Tu eşti superbă pe pat, îmbrăcată prea puţin.
Ia stai puţin, că devine prea intim,
Iar marfa asta marfă chiar că m-a băgat în film.
Spune-mi, te rog, nu serveşti un pahar?
Nu să te îmbăt, dar să nu beau singur măcar…
Iarbă, nu vrei să guşti un pic?
Că sexul bun devine grozav, înţelegi ce zic?
Mai ia o gură din acest vin parfumat,
Și linge-ţi buzele, imediat sar şi eu în pat…
Stimată doamnă, arzi ca o flamă,
N-am de gând nici măcar să aflu cum te cheamă.
Doar ia-mă, nu¬-ţi fie teamă,
Lasă-te purtată… de vinul de toamnă. (x4)
Sexy… şi n-ai swag, ai clasă,
Fiindcă nu te-mbeţi decât la mine-acasă…
Și nu eşti bună, eşti de-a dreptu’ frumoasă,
Nu ştiu prea multe despre tine, dar nu-mi pasă.
Avem vin, şi-astea-s câteva sticle,
Avem pasiune, şi asta chiar se simte.
Unul pentru celălalt pe timp nelimitat,
Foloseşte-mă că poate mâine am plecat.
Ahhh! Adoarme-mă-n braţele tale de doamnă,
Și te rog trezeşte-mă abia când am trecut de toamnă.
Ȋn amorţeala asta-r fi bună nişte zăpadă
Și am un prieten dealer, dacă tot nu vrea să cadă.
Ca-ntr-o baladă, îţi cânt cu-o voce caldă,
Lucruri simple, pe care nu toţi pot să le vadă.
Iată… înc-o seară bogată-n vin,
Toamna mă deprimă, te rog mai rămâi puţin…
Stimată doamnă, arzi ca o flamă,
N-am de gând nici măcar să aflu cum te cheamă.
Doar ia-mă, nu¬-ţi fie teamă,
Lasă-te purtată… de vïnul de toamnă. (x4)
Prin geamul meu umed văd cum ghene se răstoarnă…
Strada-i pustie, niciun om pe niciunde,
Mai trece doar un taxi la vreo treizeci de minute.
Iar între noi doi, s-a instalat plictiseala,
Că-i cam gata soarele, cam gata cu ieşeala…
Eu îmi fac de lucru cu un joint fin şi un vin,
Tu eşti superbă pe pat, îmbrăcată prea puţin.
Ia stai puţin, că devine prea intim,
Iar marfa asta marfă chiar că m-a băgat în film.
Spune-mi, te rog, nu serveşti un pahar?
Nu să te îmbăt, dar să nu beau singur măcar…
Iarbă, nu vrei să guşti un pic?
Că sexul bun devine grozav, înţelegi ce zic?
Mai ia o gură din acest vin parfumat,
Și linge-ţi buzele, imediat sar şi eu în pat…
Stimată doamnă, arzi ca o flamă,
N-am de gând nici măcar să aflu cum te cheamă.
Doar ia-mă, nu¬-ţi fie teamă,
Lasă-te purtată… de vinul de toamnă. (x4)
Sexy… şi n-ai swag, ai clasă,
Fiindcă nu te-mbeţi decât la mine-acasă…
Și nu eşti bună, eşti de-a dreptu’ frumoasă,
Nu ştiu prea multe despre tine, dar nu-mi pasă.
Avem vin, şi-astea-s câteva sticle,
Avem pasiune, şi asta chiar se simte.
Unul pentru celălalt pe timp nelimitat,
Foloseşte-mă că poate mâine am plecat.
Ahhh! Adoarme-mă-n braţele tale de doamnă,
Și te rog trezeşte-mă abia când am trecut de toamnă.
Ȋn amorţeala asta-r fi bună nişte zăpadă
Și am un prieten dealer, dacă tot nu vrea să cadă.
Ca-ntr-o baladă, îţi cânt cu-o voce caldă,
Lucruri simple, pe care nu toţi pot să le vadă.
Iată… înc-o seară bogată-n vin,
Toamna mă deprimă, te rog mai rămâi puţin…
Stimată doamnă, arzi ca o flamă,
N-am de gând nici măcar să aflu cum te cheamă.
Doar ia-mă, nu¬-ţi fie teamă,
Lasă-te purtată… de vïnul de toamnă. (x4)
Despre Lupi
Povesti celebre - ca Scufita Rosie sau Cei trei purcelusi - i-au facut
pe copiii de pretutindeni sa se teama de lupul cel rau care mananca oi,
vite si chiar pe bunica, daca se lasa pacalita de acesta si il primeste
in casa… Acest sentiment, transformat chiar in ura la nivelul oamenilor
maturi, a dus la uciderea in masa a lupilor in cele mai multe tari din
Europa si din lumea intreaga, ruda salbatica a cainelui fiind din ce in
ce mai aproape de disparitie. Spre mandria noastra, in Muntii Carpati
continua sa traiasca in imediata vecinatate a oamenilor aproape o
treime dintre lupii europeni, pe care World Wide Fund for Nature (Fondul
Mondial pentru Natura) incearca sa-i protejeze prin campanii complexe.
In cadrul acestui proiect, s-a reusit prinderea si apoi instalarea de radio-emitatoare pe un numar de 12 lupi din sapte haite diferite. Apoi, participantii la actiune au petrecut nopti intregi in munti, dormind chiar sub cerul liber, pentru a putea observa comportamentul lupilor. Luand in considerare toate aceste incercari de a-i salva de la disparitie, se pare ca povestea lupilor din Romania va avea - in viitorul apropiat - un final fericit. Lupul cenusiu (Canis lupus) face parte din familia canidelor (care mai cuprinde vulpile, sacalii si coiotii) fiind cel mai mare dintre cele patruzeci de rase de lupi cunoscute. Putand atinge pana la un metru inaltime si chiar doi in lungime, acest masiv pradator vaneaza numai noaptea, in special caprioare, elani si reni, hranindu-se in perioadele de criza si cu fructe de padure, pasari, pesti si castori. Aria de raspandire a lupului cenusiu este in principal nordul Americii, doar in cateva state din aceasta zona existand o populatie de lupi destul de mare pentru a nu fi pe cale de disparitie. Haita este formata din 2 pana la 15 lupi, condusa de masculul cel mai puternic, iar membrii grupului sunt in principal familia si “rudele” cele mai apropiate. Comunicarea este foarte importanta, lupul folosindu-si cunoscutul si infricosatorul urlet pentru a-si chema puii, pentru a aduna haita “la masa” sau pentru a avertiza alte haite asupra unui posibil pericol. Din cauza omului (principalul dusman al lupului), a bolilor si a foametei, aceste animale nu traiesc in salbaticie mai mult de 10 ani. Pe acelasi continent, dar in sudul Americii de Nord, traieste lupul mexican (Canis lupus baileyi), ajuns pe aceste meleaguri dupa ce a fost practic “gonit” de vanatorii din statele sudice ale S.U.A., ultimul exemplar fiind impuscat in 1970. De aceea, in Mexic exista o lege care interzice vanatoarea lupilor, pedeapsa pentru omorarea lor fiind patru luni de inchisoare. In prezent, singurii lupi care mai traiesc in mediul lor natural provin din centrele speciale de crestere, de unde, cand ating varsta maturitatii (intre 1 si 2 ani) sunt readusi inapoi in liberatate, sub supraveghe-rea atenta a zoologilor. Lupul mexican este cea mai mica rasa dintre speciile cu blana gri (maxim 1,5 metri lungime), iar hrana lor consta din antilope, iepuri sau alte rozatoare. Una dintre rasele cele mai interesante din punctul de vedere al zonei in care traieste este lupul etiopian, deseori vazut in campiile cu vegetatie ierboasa sau in muntii cu altitudini de pana la 4300 de metri din sudul acestei tari africane. De asemenea, in Etiopia exista si un mare parc national, situat in muntii Bale, unde traiesc singurii 600 de lupi etiopieni din lume; numarul celor care inca mai exista in salbaticie nu depaseste o mie de exemplare. Avand o coada de 33 cm si o greutate de 15 - 18 kg, lupul etiopian se hraneste cu mamifere mici, in special cartite, iepuri sau soareci de camp, adultii mestecand mancarea inainte de a o da puilor. Ca majoritatea lupilor din lume, si cel etiopian este pe cale de disparitie, fiind animal ocrotit prin lege. Singur pe un teritoriu foarte intins, lupul polar sau arctic este rasa care traieste in cele mai grele conditii: la temperaturi cu mult sub zero grade, cinci luni de intuneric pe an si multe saptamani fara hrana. De aceea, lupii polari nu sunt deloc “mofturosi” la mancare, vanand orice animal pe care-l prind, hranindu-se inclusiv cu oasele, pielea sau blana vietatii respective. Desi traiesc in zona arctica, blana lor nu este alba, putand varia de la rosu, alb sau gri pana la negru. Liberi pe un teren vast si departe de armele oamenilor, totusi lupii arctici nu traiesc, in medie, mai mult de 7 ani. In captivitate au sanse mai mari, reusindu-se performante de viata de pana la 17 ani. Lupul roscat (Canis rufus) nu este o rasa propriu-zisa, ci o incrucisare reusita intre lupul gri si coiot. Desi este considerat un animal recent aparut, exista totusi fosile care dovedesc prezenta pe pamant a lupului roscat inca de acum 750.000 de ani, fiind cea mai apropiata ruda a primelor specii de caini americani. Traieste in sud-estul Statelor Unite, preferand pentru culcus zonele nisipoase situate de-a lungul coastelor sau scorburile copacilor. Hrana sa consta in pasari, iepuri si rozatoare mici, rar existand doi sau trei lupi care isi unesc fortele pentru a ataca animale mari. Am vorbit despre lupi albi, etiopieni, roscati, americani si am ajuns, in sfarsit, la fioroasele carnivore cu colti care traiesc si prin zonele noastre: lupii europeni. La fel ca si celelalte rase, si lupul cu blana sura din Europa este, in multe tari, pe cale de disparitie. Astfel, cele aproape 250 de exemplare din Italia sunt ocrotite de lege, la fel ca si in Norvegia, Suedia sau Marea Britanie, tara in care ultimul lup salbatic a murit in 1743! De asemenea, in Spania si Portugalia exista - din 1985 - o organizatie numita “Grupo Lobo”, care are ca scop protectia lupilor in Peninsula Iberica. Lupul romanesc a fost si este in atentia multor cercetatori din lumea intreaga. Mai mult de atat, din 1994, Fondul Mondial pentru Natura desfasoara un amplu program pentru salvarea lupilor din muntii Piatra Craiului, printre singurii care traiesc in vecinatatea omului. Zona in care “copiii noptii” - cum ii numea Dracula in romanul cu acelasi nume - vin cel mai des in contact cu omul este Brasovul, unde lupii coboara pana la pubelele de gunoi din preajma blocurilor, pentru a cauta hrana. Din acest motiv, organizatia mai sus amintita a incercat sa le explice oamenilor ca lupul nu ataca oamenii decat in cazuri foarte rare, apropierea animalului de locuinte fiind mai mult o posibila “atractie turistica” decat un pericol pentru viata omului. |
Despre pauni
|
Pe vremuri, aceste pasari superbe traiau doar in India si Sri Lanka, dar
faima frumusetii penajului paunilor a trecut granitele multor altor
tari.
|
Si, datorita splendorii penelor sale, paunul a fost introdus – ca pasare
semicaptiva – in aproape toate zonele de pe glob, populand acum
parcurile si gradinile zoologice din numeroase regiuni. Dar aceasta
„domesticire” a inceput cu mii de ani in urma, existand dovezi istorice
care amintesc de pauni ce ii desfatau pe vechii egipteni, pe romani sau
pe grecii antici.
In general, in toata familia galiformelor, masculii au un penaj mult mai impresionant decat femele. Iar aceasta diferenta este si mai mare in cazul paunilor: femela este maronie (cu alb) si are coada scurta, iar masculul are corpul albastru stralucitor, coada sa fiind formata din aproape 150 de pene lungi, fiecare avand un „ochi” cu irizari. De asemenea, si marimea corpului este diferita: paunitele nu au mai mult de 90 – 100 cm, iar paunii pot depasi doi metri – cu tot cu coada.
Rude apropiate cu fazanii, paunii se deosebesc de acestia in special prin penaj, mult mai spectaculos la cei din urma. Paunii masculi din majoritatea speciilor au corpul acoperit cu fulgi albastri (ca in cazul celui comun, denumit stiintific Pavo cristalus), dar exista si variante de colorit verde (Pavo muticus), alb, castaniu-stralucitor si chiar purpuriu. In perioada de imperechere, cand paunul vrea sa impresioneze femela, isi desface coada in evantai si o scutura pana cand fosneste. Toamna tarziu, in tarile cu clima temperata, masculul naparleste, pierzandu-si majoritatea frumoaselor pene care ii formeaza coada. Tot ca particularitate, masculul are un strigat ascutit si distinct.
Paunii sunt pasari foarte rezistente, dar si tare grijulii, calitati care ii ajuta sa traiasca 40 sau chiar 50 de ani. De altfel, ei devin maturi dupa numai doi ani, varsta incepand cu care paunita depune in cuib oua fertile (din care pot iesi pui). Ouatul pentru clocit incepe, de obicei, in aprilie, femela facand cate un ou pe zi si depunand in total intre 7 si 10 – in salbaticie. In cazul in care acestea sunt adunate pentru clocirea in incubator, o paunita poate face chiar si 30 de oua (bej-maro, de marimea celor de curca). In libertate, femela isi face cuibul intr-un loc acoperit de buruieni inalte sau inconjurat de tufe si arbusti, pentru a nu fi descoperit usor de ratoni, dihori, sconcsi, oposumi sau alte mamifere care ii mananca ouale. Cuibul este o adancitura „sapata” in pamant cu ghearele si „captusita” cu iarba, destul de vulnerabil la atacul vulpilor, coiotilor sau cainilor vagabonzi.
Ouale paunitelor captive pot fi clocite – timp de 28 de zile - chiar si de rate sau gaini, aceasta metoda fiind adoptata de crescatorii care vor sa scoata mai multi pui de paun in acelasi timp. De asemenea, in crescatoriile specializate, ouale se clocesc artificial, in incubatoare.
In privinta hranei, paunii nu sunt exotici, fiind absolut nepretentiosi: mananca boabe de porumb, ovaz, seminte de floarea-soarelui, iarba (chiar si papadie!), insecte etc. Cam acelasi „meniu” pe care il au si pasarile domestice din orice ograda de gospodar roman... Mai mult decat atat: atunci cand niste crescatori americani mai excentrici i-au tentat cu mancare pentru caini si pisici, paunii s-au pus pe ciugulit cu pofta bobitele respective!
In India, paunul este considerat pasare nationala, si sute de ani s-a crezut ca aceasta tara (si zonele invecinate din Pakistan, Ceylon, Jawa, Malaysia) este unica sa regiune de origine. Totusi, foarte tarziu, in anul 1936, s-a facut o descoperire stiintifica uimitoare: in districtul Sankuru, din centrul statului african Congo, traieste – nu se stie de cand – Afropavo congensis. Adica, paunul de Congo – o pasare din aceeasi familie cu ruda sa asiatica, dar despre care nu s-a putut explica niciodata cum de a ajuns sa vietuiasca la mii de kilometri in interiorul continentului african. De altfel, toate expeditiile stiintifice care aveau drept scop capturarea unor exemplare mature, salbatice, de Afropavo congensis s-au incheiat fara succes.
Info:
Dupa ce defineste substantivul masculin PAUN, Dictionarul explicativ al Limbii Romane (DEX-ul) aminteste si doua expresii bazate pe numele acestei pasari. A fi mandru ca un paun = a fi ingamfat, infumurat; a se mandri, a se ingamfa. A se imbracat in (sau cu) pene de paun = a se lauda cu meritele altuia.
In general, in toata familia galiformelor, masculii au un penaj mult mai impresionant decat femele. Iar aceasta diferenta este si mai mare in cazul paunilor: femela este maronie (cu alb) si are coada scurta, iar masculul are corpul albastru stralucitor, coada sa fiind formata din aproape 150 de pene lungi, fiecare avand un „ochi” cu irizari. De asemenea, si marimea corpului este diferita: paunitele nu au mai mult de 90 – 100 cm, iar paunii pot depasi doi metri – cu tot cu coada.
Rude apropiate cu fazanii, paunii se deosebesc de acestia in special prin penaj, mult mai spectaculos la cei din urma. Paunii masculi din majoritatea speciilor au corpul acoperit cu fulgi albastri (ca in cazul celui comun, denumit stiintific Pavo cristalus), dar exista si variante de colorit verde (Pavo muticus), alb, castaniu-stralucitor si chiar purpuriu. In perioada de imperechere, cand paunul vrea sa impresioneze femela, isi desface coada in evantai si o scutura pana cand fosneste. Toamna tarziu, in tarile cu clima temperata, masculul naparleste, pierzandu-si majoritatea frumoaselor pene care ii formeaza coada. Tot ca particularitate, masculul are un strigat ascutit si distinct.
Paunii sunt pasari foarte rezistente, dar si tare grijulii, calitati care ii ajuta sa traiasca 40 sau chiar 50 de ani. De altfel, ei devin maturi dupa numai doi ani, varsta incepand cu care paunita depune in cuib oua fertile (din care pot iesi pui). Ouatul pentru clocit incepe, de obicei, in aprilie, femela facand cate un ou pe zi si depunand in total intre 7 si 10 – in salbaticie. In cazul in care acestea sunt adunate pentru clocirea in incubator, o paunita poate face chiar si 30 de oua (bej-maro, de marimea celor de curca). In libertate, femela isi face cuibul intr-un loc acoperit de buruieni inalte sau inconjurat de tufe si arbusti, pentru a nu fi descoperit usor de ratoni, dihori, sconcsi, oposumi sau alte mamifere care ii mananca ouale. Cuibul este o adancitura „sapata” in pamant cu ghearele si „captusita” cu iarba, destul de vulnerabil la atacul vulpilor, coiotilor sau cainilor vagabonzi.
Ouale paunitelor captive pot fi clocite – timp de 28 de zile - chiar si de rate sau gaini, aceasta metoda fiind adoptata de crescatorii care vor sa scoata mai multi pui de paun in acelasi timp. De asemenea, in crescatoriile specializate, ouale se clocesc artificial, in incubatoare.
In privinta hranei, paunii nu sunt exotici, fiind absolut nepretentiosi: mananca boabe de porumb, ovaz, seminte de floarea-soarelui, iarba (chiar si papadie!), insecte etc. Cam acelasi „meniu” pe care il au si pasarile domestice din orice ograda de gospodar roman... Mai mult decat atat: atunci cand niste crescatori americani mai excentrici i-au tentat cu mancare pentru caini si pisici, paunii s-au pus pe ciugulit cu pofta bobitele respective!
In India, paunul este considerat pasare nationala, si sute de ani s-a crezut ca aceasta tara (si zonele invecinate din Pakistan, Ceylon, Jawa, Malaysia) este unica sa regiune de origine. Totusi, foarte tarziu, in anul 1936, s-a facut o descoperire stiintifica uimitoare: in districtul Sankuru, din centrul statului african Congo, traieste – nu se stie de cand – Afropavo congensis. Adica, paunul de Congo – o pasare din aceeasi familie cu ruda sa asiatica, dar despre care nu s-a putut explica niciodata cum de a ajuns sa vietuiasca la mii de kilometri in interiorul continentului african. De altfel, toate expeditiile stiintifice care aveau drept scop capturarea unor exemplare mature, salbatice, de Afropavo congensis s-au incheiat fara succes.
Info:
Dupa ce defineste substantivul masculin PAUN, Dictionarul explicativ al Limbii Romane (DEX-ul) aminteste si doua expresii bazate pe numele acestei pasari. A fi mandru ca un paun = a fi ingamfat, infumurat; a se mandri, a se ingamfa. A se imbracat in (sau cu) pene de paun = a se lauda cu meritele altuia.
Despre Ornitorinci
Ornitorincul este un animal australian foarte
interesant, o adevarata ciudatenie a naturii. Corpul sau aduce putin cu
cel al unui castor, dar are un cioc ca acela al ratei! Desi face parte
din clasa mamiferelor, el se inmulteste prin oua, ca reptilele sau
pasarile. Totusi, isi hraneste puii cu lapte, aidoma celorlalte
mamifere! Poate fi intalnit in raurile din partea estica a Australiei si
in Tasmania, insa acest animal este inca putin cunoscut, fiind o
prezenta discreta in mediul sau natural.
Ornitorincii sunt grupati intr-o singura rasa. Totusi, exista anumite diferente de talie, in functie de regiunile in care traiesc, distingan-du-se mai multe sub-rase.
Ornitorin-cul are - in medie - o lungime de jumatate de metru, desigur, cu unele variatii. De obicei, cantareste doar cateva kilograme si traieste cam 12 ani. Unul dintre exemplarele crescute in captivitate a atins varsta-record de 17 ani.
Ciocul ornitorincului (spre deosebire de cel al ratei - cu care, de altfel, seamana destul de bine) nu este dur, ci flexibil, moale si umed, fiind acoperit cu o piele fina, ca nasul unui caine. La extremitatea ciocului se afla “nasul” ornitorincului - de fapt, doua mici orificii care constituie narile prin care respira. Ele sunt in asa fel plasate, incat ii permit animalului sa respire chiar si atunci cand corpul sau este aproape in intregime sub apa.
Neavand dinti, ornitorincul mesteca hrana cu ajutorul unor placi osoase, cu care este prevazut ciocul - o alta asemanare cu pasarile.
Ca mai toate animalele, ornitorincul comunica; mai exact scoate niste sunete care ii permit sa transmita mesaje semenilor sai. El nu poseda coarde vocale. Aceste sunete sunt produse de catre pui, atunci cand isi cheama tovarasii de joaca, ori de catre adulti, cand sunt in primejdie sau cand vor sa comunice alte “informatii” celorlalti vecini ai lor.
Ornitorincul este acoperit cu o blana deasa si foarte matasoasa. Coada este lata si turtita, asemanatoare cu cea a castorului. Insa, daca acesta din urma isi foloseste coada pentru a inota, pentru ornitorinc ea nu reprezinta decat un fel de carma, pentru pastrarea sau schimbarea directiei, atunci cand este in apa. Coada mai are si o alta functie, speciala: ea constituie un adevarat rezervor de grasime, care il ajuta pe micul animal sa supravietuiasca atunci cand hrana ii lipseste.
Femela-ornitorinc isi mai foloseste coada si pentru a aduna frunzele cu care isi captuseste cuibul, apoi pentru a tine ouale lipite de corpul sau, atunci cand le cloceste.
O alta ciudatenie o reprezinta faptul ca acest animal este unul dintre rarele mamifere capabile sa secrete venin, care poate fi “injectat” dusmanului cu ajutorul unui spin aflat in regiunea labelor din fata, venin produs de anumite glande. Numai masculul adult este veninos.
De obicei, ornitorincul este un animal singuratic si are un teritoriu propriu unde traieste si vaneaza. El se adaposteste in vizuini pe care le sapa singur, cu labele, in pamantul moale de pe tarmurile raurilor (in doua ore poate sapa un tunel de un metru). Au fost descoperite si tuneluri lungi de 20 de metri! Intrarea se afla deasupra nivelului apei, pentru a evita inundarea tunelului si a vizuinii.
Acest animal isi petrece cea mai mare parte a zilei pe uscat, ramanand in apa circa doua ore, desi este un foarte bun inotator. In apa, se deplaseaza cu o viteza de 3 - 4 kilometri pe ora.
Se hraneste cu scoici, crustacee, viermi, larve de insecte acvatice si alte mici vietuitoare care traiesc pe fundul apei. Deseori, da la o parte cate o piatra de pe fundul raului pentru a manca viermisorii care se ascund sub ea.
De obicei, nu ramane sub apa mai mult de un minut sau doua, caci trebuie sa iasa la suprafata, pentru a respira. De altfel, acest animal isi petrece cam jumatate din zi pentru a manca.
De regula, femela face doua oua, pe care le depune pe un covor de frunze, intr-un spatiu special amenajat al vizuinii, si le cloceste timp de 10 zile. Cand ies din ou, puii sunt de culoare roz, golasi si orbi si sunt imediat alaptati de mama lor.
O alta curiozitate a acestui animal este faptul ca, atunci cand se afla sub apa si ii lipseste oxigenul, poate sa-si reduca ritmul batailor inimii, de la 200 pe minut, la mai putin de 10!
Oamenii de stiinta au mai constatat ca ornitorincul este unul dintre foarte putinele animale cu sange cald (practic, singurul, in afara de furnicar) si care nu viseaza in timpul somnului.
Ornitorincii sunt grupati intr-o singura rasa. Totusi, exista anumite diferente de talie, in functie de regiunile in care traiesc, distingan-du-se mai multe sub-rase.
Ornitorin-cul are - in medie - o lungime de jumatate de metru, desigur, cu unele variatii. De obicei, cantareste doar cateva kilograme si traieste cam 12 ani. Unul dintre exemplarele crescute in captivitate a atins varsta-record de 17 ani.
Ciocul ornitorincului (spre deosebire de cel al ratei - cu care, de altfel, seamana destul de bine) nu este dur, ci flexibil, moale si umed, fiind acoperit cu o piele fina, ca nasul unui caine. La extremitatea ciocului se afla “nasul” ornitorincului - de fapt, doua mici orificii care constituie narile prin care respira. Ele sunt in asa fel plasate, incat ii permit animalului sa respire chiar si atunci cand corpul sau este aproape in intregime sub apa.
Neavand dinti, ornitorincul mesteca hrana cu ajutorul unor placi osoase, cu care este prevazut ciocul - o alta asemanare cu pasarile.
Ca mai toate animalele, ornitorincul comunica; mai exact scoate niste sunete care ii permit sa transmita mesaje semenilor sai. El nu poseda coarde vocale. Aceste sunete sunt produse de catre pui, atunci cand isi cheama tovarasii de joaca, ori de catre adulti, cand sunt in primejdie sau cand vor sa comunice alte “informatii” celorlalti vecini ai lor.
Ornitorincul este acoperit cu o blana deasa si foarte matasoasa. Coada este lata si turtita, asemanatoare cu cea a castorului. Insa, daca acesta din urma isi foloseste coada pentru a inota, pentru ornitorinc ea nu reprezinta decat un fel de carma, pentru pastrarea sau schimbarea directiei, atunci cand este in apa. Coada mai are si o alta functie, speciala: ea constituie un adevarat rezervor de grasime, care il ajuta pe micul animal sa supravietuiasca atunci cand hrana ii lipseste.
Femela-ornitorinc isi mai foloseste coada si pentru a aduna frunzele cu care isi captuseste cuibul, apoi pentru a tine ouale lipite de corpul sau, atunci cand le cloceste.
O alta ciudatenie o reprezinta faptul ca acest animal este unul dintre rarele mamifere capabile sa secrete venin, care poate fi “injectat” dusmanului cu ajutorul unui spin aflat in regiunea labelor din fata, venin produs de anumite glande. Numai masculul adult este veninos.
De obicei, ornitorincul este un animal singuratic si are un teritoriu propriu unde traieste si vaneaza. El se adaposteste in vizuini pe care le sapa singur, cu labele, in pamantul moale de pe tarmurile raurilor (in doua ore poate sapa un tunel de un metru). Au fost descoperite si tuneluri lungi de 20 de metri! Intrarea se afla deasupra nivelului apei, pentru a evita inundarea tunelului si a vizuinii.
Acest animal isi petrece cea mai mare parte a zilei pe uscat, ramanand in apa circa doua ore, desi este un foarte bun inotator. In apa, se deplaseaza cu o viteza de 3 - 4 kilometri pe ora.
Se hraneste cu scoici, crustacee, viermi, larve de insecte acvatice si alte mici vietuitoare care traiesc pe fundul apei. Deseori, da la o parte cate o piatra de pe fundul raului pentru a manca viermisorii care se ascund sub ea.
De obicei, nu ramane sub apa mai mult de un minut sau doua, caci trebuie sa iasa la suprafata, pentru a respira. De altfel, acest animal isi petrece cam jumatate din zi pentru a manca.
De regula, femela face doua oua, pe care le depune pe un covor de frunze, intr-un spatiu special amenajat al vizuinii, si le cloceste timp de 10 zile. Cand ies din ou, puii sunt de culoare roz, golasi si orbi si sunt imediat alaptati de mama lor.
O alta curiozitate a acestui animal este faptul ca, atunci cand se afla sub apa si ii lipseste oxigenul, poate sa-si reduca ritmul batailor inimii, de la 200 pe minut, la mai putin de 10!
Oamenii de stiinta au mai constatat ca ornitorincul este unul dintre foarte putinele animale cu sange cald (practic, singurul, in afara de furnicar) si care nu viseaza in timpul somnului.
Despre broaste
|
Nu sunt chiar ca in basmele in care vrajitoarea cea rea il transforma pe chipesul print intr-un broscoi raios.
|
Ba chiar, daca facem abstractie de aspectul lor nu tocmai incantator,
broastele reprezinta o specie foarte interesanta: 90% din totalul
amfibienilor (numiti si batracieni). Ce sunt amfibienii? Sunt acele
animale vertebrate care pot trai si in apa si pe uscat (sau care au o
faza de dezvoltare in apa si o alta pe uscat). Asadar, v-o prezentam pe
oracaimea-sa, broasca: un animal amfibiu din clasa batracienilor, fara
coada, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sarit, cu gura
larga si ochii bulbucati.
Dupa cum spuneam, broastele reprezinta noua zecimi din totalul amfibienilor de pe glob, o clasa care mai include tritonii, salamandrele si niste animale mai putin cunoscute, numite caecilieni. Majoritatea amfibienilor isi incep viata ca mormoloci lipsiti de picioare, traind in apa si respirand prin branhii. Apoi, inca din prima perioada a existentei, isi schimba treptat forma pentru a putea trai pe uscat. Mormolocii se hranesc in special cu mici plante acvatice, dar adultii pot inghiti animale mici, ca insectele si limacsii. Amfibienii maturi se indeparteaza rareori de locurile umede in care prefera sa traiasca, deoarece trebuie sa-si mentina umiditatea pielii. Si, de obicei, se inapoiaza oricum in apa pentru a se reproduce. Exista peste 4.000 de specii de amfibieni, intalniti cel mai frecvent in zonele calde. Totusi, sunt considerate animale cu sange rece, corpul lor ramanand la aceeasi temperatura cu a mediului inconjurator.
Revenind la broaste, se poate afirma ca evolutia acestora este una dintre cele mai interesante din regnul animal. Iata care sunt etapele acestei fascinante transformari. Femela depune, la inceputul primaverii, cateva mii de oua, invelite intr-un strat gelatinos, care plutesc impreuna in apele “maternitatii”. Din aceste oua ies mormolocii, care nu au picioare, dar sunt dotati cu coada si se fixeaza pe plantele subacvatice. In continuare, evolutia lor depinde de temperatura apei in care traiesc. Daca sunt conditii favorabile cresterii, dupa cateva saptamani, mormolocilor li se dezvolta membrele posterioare (picioarele din spate). Apoi, nu dupa mult timp, se dezvolta si membrele anterioare (cele din fata). Aproape in acelasi timp, coada si branhiile se resorb, iar mormolocii devin niste copii in miniatura ale adultilor, numai talia lor mai mica diferentiindu-i de maturi in aceasta etapa a dezvoltarii. Acum, ei au deja plamani si sunt gata sa isi inceapa viata pe uscat.
La maturitate, broastele au corpul scurt, sunt lipsite de coada si au picioarele din spate puternice, cu degetele unite prin membrane, adaptare utila atat la inot, cat si la sarit. De altfel, asa se deplaseaza oracaitoarele: prin salturi, cu exceptia broastelor raioase, care se deplaseaza prin tarare.
Broasca obisnuita este considerata aceea rasa care traieste in Europa si in cateva regiuni din Asia, denumita stiintific Rana temporaria. Aceasta este cafeniu-verzuie si isi petrece aproape intreaga existenta adulta pe uscat, revenind in lacuri sau in santuri cu apa numai primavara devreme, cand incepe reproducerea. La fel ca multi dintre amfibieni, broasca obisnuita respira partial prin plamani si partial prin piele: ea nu poate trage aer in plamani, in schimb respira pe gura, prin inghitire. Are simturi destul de bune: un auz sensibil, asigurat de un timpan mare, circular, dispus chiar inapoia ochiului si un vaz detaliat, pe baza caruia “vaneaza” tot ce e mic si misca (inclusiv insecte si paianjeni).
Tot in Europa, dar si in nordul Asiei, traieste un alt reprezentant foarte cunoscut al batracienilor: broasca raioasa bruna, denumita stiintific Bufo bufo. Este un animal nocturn, cu corpul cafeniu inchis si ochii aurii. Majoritatea broastelor raioase au pielea acoperita de negi, de aici provenind numele lor, nu din cauza faptului ca au sau pot transmite respectiva boala de piele, asa cum - in mod gresit - inca mai cred unii dintre batranii din satele romanesti... Prin comparatie cu broastele comune, raioasele au corpul mai lung: pana la 15 centimetri, fata de numai 10 (daca nu masuram si picioarele - pe care broasca raioasa le are scurte).
Raspandite pe toate zonele globului in care exista umiditate suficienta, mii de alte specii de broaste populeaza malurile apelor, mlastinile si chiar padurile foarte umbroase. Fiind extrem de multe chiar si pentru a le aminti macar, vom mai scrie doar cateva amanunte foarte interesante despre rasele iesite din comun. Cea mai mare din lume este broasca de Camerun (Conraua goliath), corpul sau fiind cat o farfurie (30 de centimetri lungime, fara picioare). Fiind vanata si vanduta ca animal exotic de companie, este pe cale de disparitie. Un alt urias din aceasta familie este broasca-bou americana, care vaneaza noaptea, in lacuri, paraie, stufaris, hranindu-se cu absolut orice poate inghiti: pesti, broaste testoase, sobolani si chiar lilieci sau pasari de apa tinere. La polul opus al marimii, o pitica de numai 5 centimetri continua sa ii uimeasca pe cercetatori: este broasca de sticla (Centrolenella), o familie de circa 60 de specii, toate traind in America de Sud si Centrala. De ce “de sticla”?
Pentru ca majoritatea acestor broaste au pielea semitransparenta, unele dintre organele lor interne fiind astfel vizibile! Pe aceleasi continente central si sud-american sunt raspandite broastele cu sageti otravitoare (Dendrobates). Micutele de 4 centimetri traiesc pe sol, in padurile tropicale, unde animalele de prada pot aparea oricand. Dar broastele cu sageti otravitoare nu se ascund, ba chiar se plimba si se hranesc la lumina zilei! Si e normal sa aiba acest curaj, cata vreme pielea lor contine un venin atat de puternic incat bastinasii isi inmoaie in el varfurile sagetilor cand pleaca la vanatoare.
Sa va prezentam si ciudatii familiei. Campioana: broasca - paradox (Pseudis paradoxus). In cazul acestei specii sud-americane, paradoxul este ca mormolocii sunt de trei ori mai lungi decat parintii! Si o alta ciudata de pe continentul telenovelelor: broasca - fagure (Pipa pipa). Femela acestei specii este un fel de incubator pentru ouale sale. Cand vine vremea ca aceasta sa le depuna, masculul isi foloseste corpul pentru a le presa in pielea spongioasa, ca un burete, de pe spatele femelei. Pielea creste apoi peste oua, ferindu-le de pradatorii infometati. Trei-patru luni mai tarziu, din aceste oua de sub piele ies puii: aproape o suta de broscute mici, dar cu conformatie ca a adultilor! In Chile si Argentina traieste broasca lui Darwin, o alta specie care isi protejeaza foarte ciudat puii. Parintii masculi ii ajuta pe mormoloci sa supravietuiasca inghitindu-i cand acestia incep sa iasa din oua. Micutii isi gasesc adapost in sacul vocal al “tatalui”, unde se hranesc cu galbenusul oualor.
Trei saptamani mai tarziu, cand mormolocii au devenit niste broaste in miniatura, masculul le da drumul in apa.
Dupa cum spuneam, broastele reprezinta noua zecimi din totalul amfibienilor de pe glob, o clasa care mai include tritonii, salamandrele si niste animale mai putin cunoscute, numite caecilieni. Majoritatea amfibienilor isi incep viata ca mormoloci lipsiti de picioare, traind in apa si respirand prin branhii. Apoi, inca din prima perioada a existentei, isi schimba treptat forma pentru a putea trai pe uscat. Mormolocii se hranesc in special cu mici plante acvatice, dar adultii pot inghiti animale mici, ca insectele si limacsii. Amfibienii maturi se indeparteaza rareori de locurile umede in care prefera sa traiasca, deoarece trebuie sa-si mentina umiditatea pielii. Si, de obicei, se inapoiaza oricum in apa pentru a se reproduce. Exista peste 4.000 de specii de amfibieni, intalniti cel mai frecvent in zonele calde. Totusi, sunt considerate animale cu sange rece, corpul lor ramanand la aceeasi temperatura cu a mediului inconjurator.
Revenind la broaste, se poate afirma ca evolutia acestora este una dintre cele mai interesante din regnul animal. Iata care sunt etapele acestei fascinante transformari. Femela depune, la inceputul primaverii, cateva mii de oua, invelite intr-un strat gelatinos, care plutesc impreuna in apele “maternitatii”. Din aceste oua ies mormolocii, care nu au picioare, dar sunt dotati cu coada si se fixeaza pe plantele subacvatice. In continuare, evolutia lor depinde de temperatura apei in care traiesc. Daca sunt conditii favorabile cresterii, dupa cateva saptamani, mormolocilor li se dezvolta membrele posterioare (picioarele din spate). Apoi, nu dupa mult timp, se dezvolta si membrele anterioare (cele din fata). Aproape in acelasi timp, coada si branhiile se resorb, iar mormolocii devin niste copii in miniatura ale adultilor, numai talia lor mai mica diferentiindu-i de maturi in aceasta etapa a dezvoltarii. Acum, ei au deja plamani si sunt gata sa isi inceapa viata pe uscat.
La maturitate, broastele au corpul scurt, sunt lipsite de coada si au picioarele din spate puternice, cu degetele unite prin membrane, adaptare utila atat la inot, cat si la sarit. De altfel, asa se deplaseaza oracaitoarele: prin salturi, cu exceptia broastelor raioase, care se deplaseaza prin tarare.
Broasca obisnuita este considerata aceea rasa care traieste in Europa si in cateva regiuni din Asia, denumita stiintific Rana temporaria. Aceasta este cafeniu-verzuie si isi petrece aproape intreaga existenta adulta pe uscat, revenind in lacuri sau in santuri cu apa numai primavara devreme, cand incepe reproducerea. La fel ca multi dintre amfibieni, broasca obisnuita respira partial prin plamani si partial prin piele: ea nu poate trage aer in plamani, in schimb respira pe gura, prin inghitire. Are simturi destul de bune: un auz sensibil, asigurat de un timpan mare, circular, dispus chiar inapoia ochiului si un vaz detaliat, pe baza caruia “vaneaza” tot ce e mic si misca (inclusiv insecte si paianjeni).
Tot in Europa, dar si in nordul Asiei, traieste un alt reprezentant foarte cunoscut al batracienilor: broasca raioasa bruna, denumita stiintific Bufo bufo. Este un animal nocturn, cu corpul cafeniu inchis si ochii aurii. Majoritatea broastelor raioase au pielea acoperita de negi, de aici provenind numele lor, nu din cauza faptului ca au sau pot transmite respectiva boala de piele, asa cum - in mod gresit - inca mai cred unii dintre batranii din satele romanesti... Prin comparatie cu broastele comune, raioasele au corpul mai lung: pana la 15 centimetri, fata de numai 10 (daca nu masuram si picioarele - pe care broasca raioasa le are scurte).
Raspandite pe toate zonele globului in care exista umiditate suficienta, mii de alte specii de broaste populeaza malurile apelor, mlastinile si chiar padurile foarte umbroase. Fiind extrem de multe chiar si pentru a le aminti macar, vom mai scrie doar cateva amanunte foarte interesante despre rasele iesite din comun. Cea mai mare din lume este broasca de Camerun (Conraua goliath), corpul sau fiind cat o farfurie (30 de centimetri lungime, fara picioare). Fiind vanata si vanduta ca animal exotic de companie, este pe cale de disparitie. Un alt urias din aceasta familie este broasca-bou americana, care vaneaza noaptea, in lacuri, paraie, stufaris, hranindu-se cu absolut orice poate inghiti: pesti, broaste testoase, sobolani si chiar lilieci sau pasari de apa tinere. La polul opus al marimii, o pitica de numai 5 centimetri continua sa ii uimeasca pe cercetatori: este broasca de sticla (Centrolenella), o familie de circa 60 de specii, toate traind in America de Sud si Centrala. De ce “de sticla”?
Pentru ca majoritatea acestor broaste au pielea semitransparenta, unele dintre organele lor interne fiind astfel vizibile! Pe aceleasi continente central si sud-american sunt raspandite broastele cu sageti otravitoare (Dendrobates). Micutele de 4 centimetri traiesc pe sol, in padurile tropicale, unde animalele de prada pot aparea oricand. Dar broastele cu sageti otravitoare nu se ascund, ba chiar se plimba si se hranesc la lumina zilei! Si e normal sa aiba acest curaj, cata vreme pielea lor contine un venin atat de puternic incat bastinasii isi inmoaie in el varfurile sagetilor cand pleaca la vanatoare.
Sa va prezentam si ciudatii familiei. Campioana: broasca - paradox (Pseudis paradoxus). In cazul acestei specii sud-americane, paradoxul este ca mormolocii sunt de trei ori mai lungi decat parintii! Si o alta ciudata de pe continentul telenovelelor: broasca - fagure (Pipa pipa). Femela acestei specii este un fel de incubator pentru ouale sale. Cand vine vremea ca aceasta sa le depuna, masculul isi foloseste corpul pentru a le presa in pielea spongioasa, ca un burete, de pe spatele femelei. Pielea creste apoi peste oua, ferindu-le de pradatorii infometati. Trei-patru luni mai tarziu, din aceste oua de sub piele ies puii: aproape o suta de broscute mici, dar cu conformatie ca a adultilor! In Chile si Argentina traieste broasca lui Darwin, o alta specie care isi protejeaza foarte ciudat puii. Parintii masculi ii ajuta pe mormoloci sa supravietuiasca inghitindu-i cand acestia incep sa iasa din oua. Micutii isi gasesc adapost in sacul vocal al “tatalui”, unde se hranesc cu galbenusul oualor.
Trei saptamani mai tarziu, cand mormolocii au devenit niste broaste in miniatura, masculul le da drumul in apa.
Despre Albine
|
Dintre toate insectele, albinele sunt printre putinele despre care s-ar
putea spune ca au fost “domesticite” si de pe urma carora omul trage
foloase insemnate. Aceste vietati harnice, care traiesc in comunitati
bine organizate, sunt cunoscute inca din antichitate ca furnizori de
miere, ceara si alte substante folositoare.
|
Dar sunt oare albinele cunoscute cu adevarat? Se pare ca micutele
insecte nu si-au dezvaluit inca toate tainele si ne rezerva, in
continuare, multe surprize...
Albina este o insecta himenoptera (ordin de insecte dotate cu doua perechi de aripi membranate, din care mai fac parte viespile si furnicile). Sunt sociabile si traiesc in comunitati mari (roiuri) numarand cateva zeci de mii de indivizi, alcatuite din trei “caste”: regina (numita si matca), trantorii si albinele lucratoare (acestea din urma constituind marea majoritate a grupului).
Regina este mama tuturor albinelor, traind si cel mai mult (in jur de patru ani). Atunci cand devine matura si iese din fagurele in care a crescut, regina le ucide pe celelalte posibile rivale, dintre care majoritatea nu au iesit inca din celulele de ceara in care s-au dezvoltat. Pe masura ce acestea ies, se lupta cu matca, iar in final ramane una singura, care este intotdeauna cea mai puternica. In lunile primaverii, regina face intre 1500 si 3000 de oua pe zi! In acest timp, albinele lucratoare o ingrijesc, ii aduc hrana si se ocupa si de ouale depuse in fagurii de ceara. Regina este mai mare si mai zvelta decat celelalte albine, fiind astfel usor de recunoscut.
Trantorii sunt albinele-mascul si traiesc doar vreo trei saptamani. Dupa ce si-au indeplinit rolul in perpetuarea speciei, ei sunt vanati de albinele lucratoare, care ii omoara. Ei nu se pot apara de acestea, caci nu pot intepa.
Albinele lucratoare sunt albinele cele mai active si cele mai numeroase din stup. Vara traiesc doar o luna si jumatate, dar iarna, cand nu sunt active, ajung pana la varsta de sase luni. Ele sunt si “gardienii” stupului, contra oricarui intrus: viespi, furnici, albine din alta colonie (uneori albine salbatice) sau chiar pradatori mai mari, cum ar fi mici rozatoare sau mici reptile. Un soarece sau o soparla, omorati de albine, vor fi inveliti in propolis si conservati astfel, “mumificati”, neputrezind timp de cativa ani, desi uneori temperatura in stup ajunge la peste 300 C! Tot albinele lucratoare au grija si de larvele din stup, pana ce acestea ajung la varsta adulta, transformandu-se in albine. Desigur, principala lor functie este insa aceea de a aduce nectarul si polenul florilor, precum si propolisul.
Albinele “domestice”, cele cunoscute cel mai bine de om si crescute in stupi, fac parte din genul Apis si sunt singurele care construiesc faguri hexagonali din ceara, care sunt folositi apoi in mod repetat, pentru cresterea larvelor si pentru depozitarea mierii.
O curiozitate o reprezinta modul in care albinele comunica intre ele. Pentru acestea, ele folosesc un fel de “limbaj”, exprimandu-se prin miscari diverse si printr-o vibratie a aripilor. De exemplu, atunci cand o albina lucratoare descopera o zona cu multe flori, le anunta astfel pe celelalte albine din stup. Albina executa atunci niste miscari asemanatoare unui dans, o rotire in forma cifrei opt, indicand prin pozitia corpului si directia spre care trebuie sa zboare celelalte albine. In acest timp, ea emite si niste sunete, care sunt auzite de suratele ei.
Entomologii (adica zoologii care se ocupa cu studierea insectelor) au ajuns la concluzia ca si regina emite unele sunete, care reprezinta un fel de provocare la lupta pentru rivalele ei.
Se pare ca aceste insecte folositoare omului au evoluat, in timpul a milioane de ani, din viespi salbatice si exista pe planeta noastra din Cretacic, atunci cand au aparut si primele flori, acum circa 100 de milioane de ani! Cea mai veche albina fosilizata dateaza de acum aproximativ 90 de milioane de ani si nu era diferita in nici un fel de albina de astazi.
Albinele au un rol foarte important in viata plantelor, favorizand polenizarea florilor. Ele sunt utile si pentru om, apicultura (cresterea albinelor) fiind practicata de multe popoare inca din antichitate. Ceara era de pe atunci foarte folosita pentru fabricarea lumanarilor, iar mierea era consumata cu placere. De pilda, grecii obisnuiau sa bea vinul rosu amestecat cu miere. Si pe teritoriul tarii noastre, apicultura a fost o ocupatie practicata neintrerupt inca din vremea dacilor, pana in zilele noastre. Multa vreme, stupii au fost construiti rudimentar, din buturugi scobite in interior. Astazi, stupii sunt fabricati din tablii de lemn, iar apicultorul are un costum special de protectie, pentru a nu fi intepat de albine.
Mierea si ceara au fost folosite in scopuri terapeutice inca din antichitate, ca si alte produse apicole: laptisorul de matca, polenul, propolisul (folosit si in industrie, la lacuirea celebrelor viori Stradivarius). Veninul de albine este foarte folositor, de asemenea, in tratarea unor boli (pentru obtinerea unui singur gram de venin este nevoie de cateva mii de albine).
Anumite populatii primitive se hranesc chiar si cu albine vii, sau preparate ca un fel de “omleta”.
Se pare ca sunt gustoase!
Albina este o insecta himenoptera (ordin de insecte dotate cu doua perechi de aripi membranate, din care mai fac parte viespile si furnicile). Sunt sociabile si traiesc in comunitati mari (roiuri) numarand cateva zeci de mii de indivizi, alcatuite din trei “caste”: regina (numita si matca), trantorii si albinele lucratoare (acestea din urma constituind marea majoritate a grupului).
Regina este mama tuturor albinelor, traind si cel mai mult (in jur de patru ani). Atunci cand devine matura si iese din fagurele in care a crescut, regina le ucide pe celelalte posibile rivale, dintre care majoritatea nu au iesit inca din celulele de ceara in care s-au dezvoltat. Pe masura ce acestea ies, se lupta cu matca, iar in final ramane una singura, care este intotdeauna cea mai puternica. In lunile primaverii, regina face intre 1500 si 3000 de oua pe zi! In acest timp, albinele lucratoare o ingrijesc, ii aduc hrana si se ocupa si de ouale depuse in fagurii de ceara. Regina este mai mare si mai zvelta decat celelalte albine, fiind astfel usor de recunoscut.
Trantorii sunt albinele-mascul si traiesc doar vreo trei saptamani. Dupa ce si-au indeplinit rolul in perpetuarea speciei, ei sunt vanati de albinele lucratoare, care ii omoara. Ei nu se pot apara de acestea, caci nu pot intepa.
Albinele lucratoare sunt albinele cele mai active si cele mai numeroase din stup. Vara traiesc doar o luna si jumatate, dar iarna, cand nu sunt active, ajung pana la varsta de sase luni. Ele sunt si “gardienii” stupului, contra oricarui intrus: viespi, furnici, albine din alta colonie (uneori albine salbatice) sau chiar pradatori mai mari, cum ar fi mici rozatoare sau mici reptile. Un soarece sau o soparla, omorati de albine, vor fi inveliti in propolis si conservati astfel, “mumificati”, neputrezind timp de cativa ani, desi uneori temperatura in stup ajunge la peste 300 C! Tot albinele lucratoare au grija si de larvele din stup, pana ce acestea ajung la varsta adulta, transformandu-se in albine. Desigur, principala lor functie este insa aceea de a aduce nectarul si polenul florilor, precum si propolisul.
Albinele “domestice”, cele cunoscute cel mai bine de om si crescute in stupi, fac parte din genul Apis si sunt singurele care construiesc faguri hexagonali din ceara, care sunt folositi apoi in mod repetat, pentru cresterea larvelor si pentru depozitarea mierii.
O curiozitate o reprezinta modul in care albinele comunica intre ele. Pentru acestea, ele folosesc un fel de “limbaj”, exprimandu-se prin miscari diverse si printr-o vibratie a aripilor. De exemplu, atunci cand o albina lucratoare descopera o zona cu multe flori, le anunta astfel pe celelalte albine din stup. Albina executa atunci niste miscari asemanatoare unui dans, o rotire in forma cifrei opt, indicand prin pozitia corpului si directia spre care trebuie sa zboare celelalte albine. In acest timp, ea emite si niste sunete, care sunt auzite de suratele ei.
Entomologii (adica zoologii care se ocupa cu studierea insectelor) au ajuns la concluzia ca si regina emite unele sunete, care reprezinta un fel de provocare la lupta pentru rivalele ei.
Se pare ca aceste insecte folositoare omului au evoluat, in timpul a milioane de ani, din viespi salbatice si exista pe planeta noastra din Cretacic, atunci cand au aparut si primele flori, acum circa 100 de milioane de ani! Cea mai veche albina fosilizata dateaza de acum aproximativ 90 de milioane de ani si nu era diferita in nici un fel de albina de astazi.
Albinele au un rol foarte important in viata plantelor, favorizand polenizarea florilor. Ele sunt utile si pentru om, apicultura (cresterea albinelor) fiind practicata de multe popoare inca din antichitate. Ceara era de pe atunci foarte folosita pentru fabricarea lumanarilor, iar mierea era consumata cu placere. De pilda, grecii obisnuiau sa bea vinul rosu amestecat cu miere. Si pe teritoriul tarii noastre, apicultura a fost o ocupatie practicata neintrerupt inca din vremea dacilor, pana in zilele noastre. Multa vreme, stupii au fost construiti rudimentar, din buturugi scobite in interior. Astazi, stupii sunt fabricati din tablii de lemn, iar apicultorul are un costum special de protectie, pentru a nu fi intepat de albine.
Mierea si ceara au fost folosite in scopuri terapeutice inca din antichitate, ca si alte produse apicole: laptisorul de matca, polenul, propolisul (folosit si in industrie, la lacuirea celebrelor viori Stradivarius). Veninul de albine este foarte folositor, de asemenea, in tratarea unor boli (pentru obtinerea unui singur gram de venin este nevoie de cateva mii de albine).
Anumite populatii primitive se hranesc chiar si cu albine vii, sau preparate ca un fel de “omleta”.
Se pare ca sunt gustoase!
Despre Balene
|
Balenele, acesti giganti ai marilor, sunt printre cele mai mari si mai
cunoscute animale de pe pamant, facand parte din familia cetaceelor.
Desi arata ca niste pesti uriasi, va reamintim ca balenele sunt mamifere
(adica nasc pui vii si ii hranesc cu laptele lor).
|
Ele au inspirat numerosi scriitori, chiar din timpuri stravechi. Astfel,
in Biblie se vorbeste despre prorocul Iona, cel care a fost inghitit de
o balena, incercand sa fuga de Dumnezeu. Venind spre timpurile actuale,
putem urmari aventurile unei balene uriase albe, in romanul „Moby Dick”
sau patania bietului Gepetto si a „copilului” sau faurit din lemn,
Pinocchio. Ei au fost inghititi de o balena, din burta careia au scapat
cu greu, facand un foc, astfel incat cetaceul a fost nevoit sa tuseasca
si sa-i scuipe afara pe intrusi.
Una dintre rasele despre care vom vorbi mai pe larg este balena albastra (balaenoptera musculus), care traieste in aproape toate oceanele planetei, fiind cea mai mare vietuitoare de pe Terra. Balenele din aceasta rasa au intre 23 si 24,5 metri lungime (aproape cat un bloc cu 10 etaje!) si pot cantari pana la aproximativ 110 tone! Au corpul lung, ascutit si neted. Partea superioara a capului este foarte lata si turtita, in forma de U, reprezentand circa o patrime din lungimea corpului, in timp ce aripile de pe spate sunt - comparativ - foarte mici. Femelele sunt mai mari decat masculii de aceeasi varsta, iar cel mai mare exemplar de acest gen capturat cantarea aproximativ 150 de tone. Sa spunem ca, daca ar trai pe pamant, un animal de dimensiunea balenei albastre ar putea fi zdrobit de greutatea proprie daca n-ar avea ca suport niste oase foarte late si extrem de rezistente. Insa, pentru un animal acvatic, corpul sau fiind sustinut deci de apa, rolul de “rezistenta” al oaselor a disparut.
Balenele albastre pot fi vazute singure sau in grupuri mici, dar cel mai des in perechi. Uneori se deplaseaza in grupuri mari, de cate 50-60 de exemplare, dar acest lucru se intampla rar, perioadele cele mai potrivite pentru a fi astfel observate fiind cele in care se inmultesc. Sunt inotatoare puternice, capabile sa atinga o viteza de aproape 50 km/h atunci cand sunt in primejdie. Insa, de obicei, balenele se deplaseaza cu pana la 20 km/h. Ca si delfinii, balenele sunt mamifere si nasc pui, dar numai in apele tropical-temperate, in lunile de iarna.
Cercetari recente indica faptul ca balenele albastre ating maturitatea (la care pot face pui) la 6 - 10 ani sau cand masculul are 23 de metri lungime, iar femela, 24 de metri. Puii se nasc la intervale de 2 - 3 ani, avand de stat in burta „mamei” 12 luni.
Puiul are 7 - 8 metri lungime la nastere si aproximativ 3 tone greutate (cat 1.000 de bebelusi). Perioada de alaptare a acestuia este de 7-8 luni, rastimp in care ajunge la 16 metri lungime si 23 de tone greutate. In perioada de alaptare, puii consuma in total, zilnic, pana la 379 de litri din laptele mamei, bogat in grasimi. Tot la capitolul hrana, ar mai fi de spus ca balenele albastre se hranesc cu mult ton, dar si cu creveti mici, cantitatea acestora din urma, pe durata verii, ridicandu-se - ca total de consum - la 4 tone zilnic, chiar mai mult. Asta inseamna ca cetaceele in cauza consuma 40 de milioane de creveti pe zi!
Datorita dimensiunii lor enorme si a vitezei reduse de deplasare, balenele albastre au fost victimele vanatorilor de balene inca de acum multe sute de ani, dar nu au putut fi capturate cu harpoanele de mana de atunci si puse in barci deschise. Abia in anul 1868, norvegianul Sven Foyn a revolutionat operatiunea de capturare a balenelor albastre, odata cu inventarea unui harpon-pistol si cu folosirea vapoarelor bazate pe puterea motoarelor Diesel, cat si a unor barci speciale de vanatoare. El a perfectionat, de asemenea, tehnica „ridicarii” balenelor vanate, astfel incat acestea sa nu se mai scufunde dupa ce erau ucise. Aceasta adevarata industrie de prelucrare a carnii, pielii si grasimii de balena a inceput sa se dezvolte dupa anul 1900, devenind o buna afacere, dar si o actiune nemiloasa indreptata asupra uriasilor marilor. Masacrul cel mai mare a avut loc in anul 1931, cand au fost ucise, intr-un singur sezon, 29.000 de balene albastre.
Pe toata durata perioadei vanarii lor, au fost omorate - numai in Pacificul de Nord - 8.200 de exemplare, populatia de balene albastre reducandu-se simtitor. In prezent, numarul acestor cetacee este estimat la 10.000 - 12.000 de exemplare. Oamenii de stiinta nu pot spune cu precizie daca numarul balenelor albastre este in crestere sau descrestere, dar ultimele sondaje indica o inmultire a acestora, neexistand alte activitati umane care sa le afecteze, cu exceptia vanatului, de altfel foarte redus in ultimii ani. Vanarea acestor mamifere a fost interzisa din anul 1966, cand balenele au fost puse sub protectie internationala.
Incheiem prezentarea balenelor albastre cu un detaliu referitor la "cantecul balenelor". De fapt, acesta este un fel de cod morse submarin: balenele scot niste sunete ascutite care nu pot fi detectate de om decat cu ajutorul unor aparate speciale. Aceste sunete de frecventa joasa traverseaza distante foarte mari in adancuri, ajutand astfel balenele albastre sa comunice, chiar daca sunt la sute de kilometri distanta, unele de altele, in apele oceanelor.
In afara de balenele albastre mai traiesc in largul oceanelor si al marilor alte cateva subspecii din aceasta familie de cetacee, cum ar fi balena cu capul arcuit, balena gri, balena cu cocoasa si balena Minke.
Balena cu capul arcuit (balena mysticetus) traieste la marginea sudica a gheturilor Arcticii, iarna, si se deplaseaza, vara, printre sloiurile sfaramate. Ea a primit acest nume din cauza infatisarii, mamiferul respectiv avand falca de jos incovoiata sub forma unui arc. Aceste cetacee pot „sparge” cu respiratia un strat de gheata cu o grosime de circa o jumatate de metru, dar cum isi aleg ele locul unde sa respire a ramas un mister pentru oamenii de stiinta. In general, masculii din rasa balenelor cu capul arcuit ajung la 15 metri lungime si pot cantari 60 de tone. In schimb, femelele adulte sunt mai mari, lungimea lor maxima ajungand la 18 metri.
Cat despre balena gri (eschrichtius robustus), aceasta traieste in apele de pe coasta de est a Pacificului de Nord si realizeaza una dintre cele mai mari migratii, facand - in medie - o calatorie de 10.000 - 14.000 de mile marine, dus-intors, spre coasta americana a respectivului ocean, intre marile arctice si laguna Baja California, Mexic. Un lucru surprinzator este acela ca, in perioada de inmultire si reproducere, turistii aflati pe mare au parte de fenomenul „de prietenie” din partea balenelor gri, intrucat acestea se apropie de barcile mici si se lasa chiar mangaiate! Masculii adulti masoara aproximativ 14 metri, iar femelele adulte depasesc cu putin aceasta lungime. In schimb, ambele sexe cantaresc 30-40 de tone.
In continuare, cateva lucruri - pe scurt - despre balena cu cocoasa, numita de oamenii de stiinta o "mancacioasa sezoniera", hrana ei preferata fiind crevetii si pestii mici, cum ar fi heringul sau capelinul.
Incheiem prezentarea balenelor cu subspecia Minke, cea mai mica dintre suratele ei din familia gigantilor oceanelor si ai marilor lumii, avand o lungime de doar 8 - 9 metri si 5,5 - 7 tone greutate.
Balena Minke traieste la suprafata oceanului, nu si in marile polare, putand plonja in adancuri timp de 20-25 de minute, insa durata obisnuita a unei astfel de scufundari este de 10-12 minute.
Una dintre rasele despre care vom vorbi mai pe larg este balena albastra (balaenoptera musculus), care traieste in aproape toate oceanele planetei, fiind cea mai mare vietuitoare de pe Terra. Balenele din aceasta rasa au intre 23 si 24,5 metri lungime (aproape cat un bloc cu 10 etaje!) si pot cantari pana la aproximativ 110 tone! Au corpul lung, ascutit si neted. Partea superioara a capului este foarte lata si turtita, in forma de U, reprezentand circa o patrime din lungimea corpului, in timp ce aripile de pe spate sunt - comparativ - foarte mici. Femelele sunt mai mari decat masculii de aceeasi varsta, iar cel mai mare exemplar de acest gen capturat cantarea aproximativ 150 de tone. Sa spunem ca, daca ar trai pe pamant, un animal de dimensiunea balenei albastre ar putea fi zdrobit de greutatea proprie daca n-ar avea ca suport niste oase foarte late si extrem de rezistente. Insa, pentru un animal acvatic, corpul sau fiind sustinut deci de apa, rolul de “rezistenta” al oaselor a disparut.
Balenele albastre pot fi vazute singure sau in grupuri mici, dar cel mai des in perechi. Uneori se deplaseaza in grupuri mari, de cate 50-60 de exemplare, dar acest lucru se intampla rar, perioadele cele mai potrivite pentru a fi astfel observate fiind cele in care se inmultesc. Sunt inotatoare puternice, capabile sa atinga o viteza de aproape 50 km/h atunci cand sunt in primejdie. Insa, de obicei, balenele se deplaseaza cu pana la 20 km/h. Ca si delfinii, balenele sunt mamifere si nasc pui, dar numai in apele tropical-temperate, in lunile de iarna.
Cercetari recente indica faptul ca balenele albastre ating maturitatea (la care pot face pui) la 6 - 10 ani sau cand masculul are 23 de metri lungime, iar femela, 24 de metri. Puii se nasc la intervale de 2 - 3 ani, avand de stat in burta „mamei” 12 luni.
Puiul are 7 - 8 metri lungime la nastere si aproximativ 3 tone greutate (cat 1.000 de bebelusi). Perioada de alaptare a acestuia este de 7-8 luni, rastimp in care ajunge la 16 metri lungime si 23 de tone greutate. In perioada de alaptare, puii consuma in total, zilnic, pana la 379 de litri din laptele mamei, bogat in grasimi. Tot la capitolul hrana, ar mai fi de spus ca balenele albastre se hranesc cu mult ton, dar si cu creveti mici, cantitatea acestora din urma, pe durata verii, ridicandu-se - ca total de consum - la 4 tone zilnic, chiar mai mult. Asta inseamna ca cetaceele in cauza consuma 40 de milioane de creveti pe zi!
Datorita dimensiunii lor enorme si a vitezei reduse de deplasare, balenele albastre au fost victimele vanatorilor de balene inca de acum multe sute de ani, dar nu au putut fi capturate cu harpoanele de mana de atunci si puse in barci deschise. Abia in anul 1868, norvegianul Sven Foyn a revolutionat operatiunea de capturare a balenelor albastre, odata cu inventarea unui harpon-pistol si cu folosirea vapoarelor bazate pe puterea motoarelor Diesel, cat si a unor barci speciale de vanatoare. El a perfectionat, de asemenea, tehnica „ridicarii” balenelor vanate, astfel incat acestea sa nu se mai scufunde dupa ce erau ucise. Aceasta adevarata industrie de prelucrare a carnii, pielii si grasimii de balena a inceput sa se dezvolte dupa anul 1900, devenind o buna afacere, dar si o actiune nemiloasa indreptata asupra uriasilor marilor. Masacrul cel mai mare a avut loc in anul 1931, cand au fost ucise, intr-un singur sezon, 29.000 de balene albastre.
Pe toata durata perioadei vanarii lor, au fost omorate - numai in Pacificul de Nord - 8.200 de exemplare, populatia de balene albastre reducandu-se simtitor. In prezent, numarul acestor cetacee este estimat la 10.000 - 12.000 de exemplare. Oamenii de stiinta nu pot spune cu precizie daca numarul balenelor albastre este in crestere sau descrestere, dar ultimele sondaje indica o inmultire a acestora, neexistand alte activitati umane care sa le afecteze, cu exceptia vanatului, de altfel foarte redus in ultimii ani. Vanarea acestor mamifere a fost interzisa din anul 1966, cand balenele au fost puse sub protectie internationala.
Incheiem prezentarea balenelor albastre cu un detaliu referitor la "cantecul balenelor". De fapt, acesta este un fel de cod morse submarin: balenele scot niste sunete ascutite care nu pot fi detectate de om decat cu ajutorul unor aparate speciale. Aceste sunete de frecventa joasa traverseaza distante foarte mari in adancuri, ajutand astfel balenele albastre sa comunice, chiar daca sunt la sute de kilometri distanta, unele de altele, in apele oceanelor.
In afara de balenele albastre mai traiesc in largul oceanelor si al marilor alte cateva subspecii din aceasta familie de cetacee, cum ar fi balena cu capul arcuit, balena gri, balena cu cocoasa si balena Minke.
Balena cu capul arcuit (balena mysticetus) traieste la marginea sudica a gheturilor Arcticii, iarna, si se deplaseaza, vara, printre sloiurile sfaramate. Ea a primit acest nume din cauza infatisarii, mamiferul respectiv avand falca de jos incovoiata sub forma unui arc. Aceste cetacee pot „sparge” cu respiratia un strat de gheata cu o grosime de circa o jumatate de metru, dar cum isi aleg ele locul unde sa respire a ramas un mister pentru oamenii de stiinta. In general, masculii din rasa balenelor cu capul arcuit ajung la 15 metri lungime si pot cantari 60 de tone. In schimb, femelele adulte sunt mai mari, lungimea lor maxima ajungand la 18 metri.
Cat despre balena gri (eschrichtius robustus), aceasta traieste in apele de pe coasta de est a Pacificului de Nord si realizeaza una dintre cele mai mari migratii, facand - in medie - o calatorie de 10.000 - 14.000 de mile marine, dus-intors, spre coasta americana a respectivului ocean, intre marile arctice si laguna Baja California, Mexic. Un lucru surprinzator este acela ca, in perioada de inmultire si reproducere, turistii aflati pe mare au parte de fenomenul „de prietenie” din partea balenelor gri, intrucat acestea se apropie de barcile mici si se lasa chiar mangaiate! Masculii adulti masoara aproximativ 14 metri, iar femelele adulte depasesc cu putin aceasta lungime. In schimb, ambele sexe cantaresc 30-40 de tone.
In continuare, cateva lucruri - pe scurt - despre balena cu cocoasa, numita de oamenii de stiinta o "mancacioasa sezoniera", hrana ei preferata fiind crevetii si pestii mici, cum ar fi heringul sau capelinul.
Incheiem prezentarea balenelor cu subspecia Minke, cea mai mica dintre suratele ei din familia gigantilor oceanelor si ai marilor lumii, avand o lungime de doar 8 - 9 metri si 5,5 - 7 tone greutate.
Balena Minke traieste la suprafata oceanului, nu si in marile polare, putand plonja in adancuri timp de 20-25 de minute, insa durata obisnuita a unei astfel de scufundari este de 10-12 minute.
Despre cartite
|
Este singurul animal lipsit aproape complet de vedere. De altfel, vazul
nu ar ajuta-o cu nimic pe micuta cartita, atat timp cat traieste numai
in tunelurile subterane, pe care le sapa cu constiinciozitate in solul
moale de sub pajisti si paduri, evitand terenurile stancoase, pe care nu
le-ar putea strabate.
|
Nici mirosul nu este un simt pe care cartita sa se poata baza in
intunecatele galerii din care nu iese aproape niciodata. De aceea, orice
“evadare” din bezna este foarte periculoasa pentru cartita, orice
iesire la lumina fiind foarte asteptata de dusmanii sai naturali... Asta
se intampla in viata reala. Daca vreti sa vedeti numai partea frumoasa a
vietii acestui simpatic animal, va recomandam filmul serial de desene
animate “Micuta cartita”. Iar daca vreti sa stiti mai multe, cititi acet
articol.
Sunt niste mici movilite conice, formate din pamantul proaspat rascolit, impins afara din tunelul subteran. Le vedem in gradinile de la tara, pe camp, printre copacii din padure, chiar si in parcurile din oras. Sunt - mai exact - niste musuroaie, in acelasi timp si singurele dovezi sigure ale faptului ca in acele zone, sub pamant, traiesc cartite. In rest, aproape intreaga existenta a acestor mici mamifere insectivore este invizibila atat omului, cat si celorlalte animale. Este o viata traita in intuneric total, in galerii sapate cu ajutorul labelor din fata, care arata ca niste lopeti, prin solul moale si afanat.
Principalul scop al acestei neincetate activitati de sapat este gasirea hranei, adica mici insecte, oua si larve ale acestora, rame, viermisori care traiesc in pamant, chiar paianjeni, dar si radacini sau tulpini subterane ale unor plante. Aceasta “lista a meniului” determina doua aprecieri complet diferite la adresa cartitei. Cei mai multi dintre agricultori (chiar si proprietarii unor mici gradini din jurul casei) considera cartita un animal foarte daunator, care distruge bulbii si radacinile plantelor pe care le intalneste in calea tunelurilor sale. Altii, in special ecologistii, spun despre cartita ca este foarte utila, in primul rand pentru ca mananca tot felul de insecte daunatoare (incepand cu ouale si larvele acestora), dar si pentru ca galeriile sapate de ea contribuie la aerarea solului si la amestecarea straturilor de pamant nutritiv pentru plante (ati vazut, desigur, foarte multi oameni care transforma musuroaiele de cartita in pamant de flori pentru plantele lor de apartament).
Totusi, daca nu au ochi (sau le sunt acoperiti, ca si urechile, cu o pielita groasa), cum se descurca - din punctul de vedere al simturilor - cartita? Chiar daca este lipsita de vedere, cartita poate detecta, insa, prezenta sau absenta luminii, dandu-si in acest fel seama daca este in siguranta oferita de tunelul ei subteran sau deja a iesit la suprafata, unde o pandesc dusmanii sai naturali (si oamenii...). Din acest motiv, noaptea este si singura perioada in care cartitele se mai incumeta sa se apropie de suprafata solului, ba chiar sa isi paraseasca - pentru scurt timp - galeriile. De asemenea, chiar avand urechile acoperite, cartita poate detecta anumite sunete si, in special, vibratii.
Cartita este cam de marimea unui sobolan, avand capul acoperit cu o blana inchisa la culoare (in majoritatea cazurilor fiind neagra). Munceste neincetat pentru a construi o retea de tuneluri, putand sapa chiar pana la 4 metri si jumatate pe ora, media zilnica depasind deseori 30 de metri de galerie! Iar aceste sapaturi nu se fac la intamplare, putand fi observate adevarate “planuri” dupa care sunt construite doua tipuri de tuneluri: unele verticale, ce merg spre adancime, catre ascunzatori aflate departe de suprafata, iar altele orizontale, la un nivel superior, pentru depozitarea proviziilor.
Au fost descoperite adevarate labirinturi formate din sistemul de tuneluri ale unei singure cartite, un record in materie consemnand lungimea de 360 de metri pentru o astfel de galerie!
De asemenea, desi in aparenta par a se surpa usor, tunelurile sapate de cartita sunt destul de trainice, putand rezista chiar si perioade de peste 5 ani, ceea ce inseamna mai mult decat traieste in medie o cartita. Astfel, “domeniul” respectiv este “mostenit” de un urmas sau chiar de un vecin...
Chiar daca nu sunt animale solitare, cartitele traiesc in singuratate cea mai mare parte a anului, abia iarna tarziu masculii incepand sa caute femelele prin tunelurile intunecoase. Dupa 4 - 6 saptamani apar si puii, care sunt - in primele zile de viata - complet lipsiti de par, dar altfel arata exact ca niste maturi in miniatura. Un cuplu de cartite poate avea, intr-un an, unul sau doi pui - in cele mai multe cazuri, rareori nascandu-se trei, patru sau maximum cinci mici cartite.
Desi nu este considerata o specie pe cale de disparitie, in foarte multe zone ale lumii cartitele sunt supuse unei adevarate persecutii de catre fermierii, gradinarii si agricultorii revoltati de pagubele pe care micutele “sapatoare” le aduc culturilor. Denumirea stiintifica a acestui animal este talpa europaea, zoologii numind-o si sobol. Este raspandita pretutindeni in lume, cu exceptia zonelor arctice, a Australiei si a Noii Zeelande. Cartita are o ruda apropiata care iubeste zonele umede si se hraneste in iazuri si paraie.
Este vorba despre cartita cu nas stelat (condylura cristata) al carei nas are un inel din 22 de tentacule roz, cu care detecteaza sub apa larvele si alte mici animale.
Sunt niste mici movilite conice, formate din pamantul proaspat rascolit, impins afara din tunelul subteran. Le vedem in gradinile de la tara, pe camp, printre copacii din padure, chiar si in parcurile din oras. Sunt - mai exact - niste musuroaie, in acelasi timp si singurele dovezi sigure ale faptului ca in acele zone, sub pamant, traiesc cartite. In rest, aproape intreaga existenta a acestor mici mamifere insectivore este invizibila atat omului, cat si celorlalte animale. Este o viata traita in intuneric total, in galerii sapate cu ajutorul labelor din fata, care arata ca niste lopeti, prin solul moale si afanat.
Principalul scop al acestei neincetate activitati de sapat este gasirea hranei, adica mici insecte, oua si larve ale acestora, rame, viermisori care traiesc in pamant, chiar paianjeni, dar si radacini sau tulpini subterane ale unor plante. Aceasta “lista a meniului” determina doua aprecieri complet diferite la adresa cartitei. Cei mai multi dintre agricultori (chiar si proprietarii unor mici gradini din jurul casei) considera cartita un animal foarte daunator, care distruge bulbii si radacinile plantelor pe care le intalneste in calea tunelurilor sale. Altii, in special ecologistii, spun despre cartita ca este foarte utila, in primul rand pentru ca mananca tot felul de insecte daunatoare (incepand cu ouale si larvele acestora), dar si pentru ca galeriile sapate de ea contribuie la aerarea solului si la amestecarea straturilor de pamant nutritiv pentru plante (ati vazut, desigur, foarte multi oameni care transforma musuroaiele de cartita in pamant de flori pentru plantele lor de apartament).
Totusi, daca nu au ochi (sau le sunt acoperiti, ca si urechile, cu o pielita groasa), cum se descurca - din punctul de vedere al simturilor - cartita? Chiar daca este lipsita de vedere, cartita poate detecta, insa, prezenta sau absenta luminii, dandu-si in acest fel seama daca este in siguranta oferita de tunelul ei subteran sau deja a iesit la suprafata, unde o pandesc dusmanii sai naturali (si oamenii...). Din acest motiv, noaptea este si singura perioada in care cartitele se mai incumeta sa se apropie de suprafata solului, ba chiar sa isi paraseasca - pentru scurt timp - galeriile. De asemenea, chiar avand urechile acoperite, cartita poate detecta anumite sunete si, in special, vibratii.
Cartita este cam de marimea unui sobolan, avand capul acoperit cu o blana inchisa la culoare (in majoritatea cazurilor fiind neagra). Munceste neincetat pentru a construi o retea de tuneluri, putand sapa chiar pana la 4 metri si jumatate pe ora, media zilnica depasind deseori 30 de metri de galerie! Iar aceste sapaturi nu se fac la intamplare, putand fi observate adevarate “planuri” dupa care sunt construite doua tipuri de tuneluri: unele verticale, ce merg spre adancime, catre ascunzatori aflate departe de suprafata, iar altele orizontale, la un nivel superior, pentru depozitarea proviziilor.
Au fost descoperite adevarate labirinturi formate din sistemul de tuneluri ale unei singure cartite, un record in materie consemnand lungimea de 360 de metri pentru o astfel de galerie!
De asemenea, desi in aparenta par a se surpa usor, tunelurile sapate de cartita sunt destul de trainice, putand rezista chiar si perioade de peste 5 ani, ceea ce inseamna mai mult decat traieste in medie o cartita. Astfel, “domeniul” respectiv este “mostenit” de un urmas sau chiar de un vecin...
Chiar daca nu sunt animale solitare, cartitele traiesc in singuratate cea mai mare parte a anului, abia iarna tarziu masculii incepand sa caute femelele prin tunelurile intunecoase. Dupa 4 - 6 saptamani apar si puii, care sunt - in primele zile de viata - complet lipsiti de par, dar altfel arata exact ca niste maturi in miniatura. Un cuplu de cartite poate avea, intr-un an, unul sau doi pui - in cele mai multe cazuri, rareori nascandu-se trei, patru sau maximum cinci mici cartite.
Desi nu este considerata o specie pe cale de disparitie, in foarte multe zone ale lumii cartitele sunt supuse unei adevarate persecutii de catre fermierii, gradinarii si agricultorii revoltati de pagubele pe care micutele “sapatoare” le aduc culturilor. Denumirea stiintifica a acestui animal este talpa europaea, zoologii numind-o si sobol. Este raspandita pretutindeni in lume, cu exceptia zonelor arctice, a Australiei si a Noii Zeelande. Cartita are o ruda apropiata care iubeste zonele umede si se hraneste in iazuri si paraie.
Este vorba despre cartita cu nas stelat (condylura cristata) al carei nas are un inel din 22 de tentacule roz, cu care detecteaza sub apa larvele si alte mici animale.
Despre Baile Felix - info general
Localitatea suburbana a
Oradiei, aflata la cca 8 km de oras si la 22 km de punctul rutier de
frontiera Bors, este cea mai cunoscuta statiune balneara din Romania, cu
renume si in afara granitelor. Descoperite din antichitate, izvoarele
de apa geo-termala la temperaturi de 45 si 112 °C, au proprietati
curative certificate, fiind oligometalice, bicarbonate, calcice si
sodice, iar namolurile au proprietati sapropelice (bogate in
hidrosulfura de fier coloidala).
Baile Felix dispun de o bogata baza de tratament ce cuprinde: instalatii pentru bai la cada, instalatii pentru aplicatii calde cu namol si parafina, bazine cu apa termala, instalatii pentru elongatii sub apa, instalatii pentru electro si hidro terapie, sauna, piscine acoperite si in aer liber, sali de gimnastica medicala.
Baile Felix dispun de o bogata baza de tratament ce cuprinde: instalatii pentru bai la cada, instalatii pentru aplicatii calde cu namol si parafina, bazine cu apa termala, instalatii pentru elongatii sub apa, instalatii pentru electro si hidro terapie, sauna, piscine acoperite si in aer liber, sali de gimnastica medicala.
Pentru timpul liber statiunea
dispune de piscine acoperite si descoperite, sali de jocuri mecanice,
terenuri de sport, cinematograf, discoteca, etc. Formate prin
patrunderea apelor de suprafata pana in zona calcarelor triasice
fisurate, la adancimi ce depasesc 1000 de metri si de unde se intorc
incalzite, apele termale de la Baile Felix si-au micsorat debitul
natural in urma unui cutremur de pamant ce a avut loc in 1834.
Climatul cu ierni blande
si veri moderate, favorizeaza existenta unei paduri de foioase intinse,
care da statiunii o atmosfera ideala pentru orice anotimp, facand-o
propice pentru relaxare si tratament, astfel incat ploaia sau frigul
iernii nu reprezinta o piedica pentru o baie cu apa termala in aer
liber.
Strand Apollo Baile Felix
Ştrand Apollo din Băile Felix este singurul
ştrand deschis tot anul, indiferent de anotimp sau sărbatori legale.
Ştrandul Apollo este la dispoziţia turiştilor permanent, in limitat
orarului. Apa din bazine se schimba in fiecare zi contribuind astfel al
petrecerea unor clipe frumoase.
Aveţi posibilitatea de a beneficia de efectele apei termale intr-un mod deosebit de plăcut. In bazinul pentru înot aflat la intrarea in strand puteţi inota indiferent de anotimp. In sezonul rece acest lucru este posibil datorita efectului aburilor care asigură o temperatură acceptabilă la 1m deasupra apei chiar şi in cazul unor temperaturi negative !
Dacă doriţi doar relaxare şi linişte atunci bazinul acoperit este locul ideal. Clădirea care adaposteşte bazinul acoperit ca de altfel intreg ştrandul au fost renovate de curând, ofera condiţii de relaxare şi refacere conforme cu standardele Europene.
1. Ştrand Apollo din Băile Felix dispune de 4 bazine cu apă termală naturală:
- 1 bazin pentru copii exterior
- 1 bazin pentru adulţi exterior
- 1 bazin de înot exterior
- 1 bazin acoperit
2. In incinta ştrandului există un chioşc de unde aveţi posibilitatea de a cumpăra mâncare proaspăt pregătită, placinte, langos.
3. În zilele răcoroase, în sezonul rece sau in cazul în care dintr-un motiv sau altul nu doriţi să utilizaţi bazinele în aer liber, aveţi la dispoziţie un bazin acoperit.
4. Pe timp de vară ştrandul este frecventat de mai puţini turisti ca şi Ştradul Felix, oferind condiţii deosebite de plajă.
5. Locurile de plajă sunt situate pe langă bazinele exterioare, bazinul de inot si la etajul clădiriilor.
6. Ştrandul Apollo din Băile Felix dispune de garderobă, duşuri, solar, saună.
7. In cazul in care doriţi să utilizaţi bazinele exterioare în perioada anotimpului rece şi nu doriţi să răciţi, aveţi la dispoziţie un tunel cu apă termală din incinta ştrandului.
Aveţi posibilitatea de a beneficia de efectele apei termale intr-un mod deosebit de plăcut. In bazinul pentru înot aflat la intrarea in strand puteţi inota indiferent de anotimp. In sezonul rece acest lucru este posibil datorita efectului aburilor care asigură o temperatură acceptabilă la 1m deasupra apei chiar şi in cazul unor temperaturi negative !
Dacă doriţi doar relaxare şi linişte atunci bazinul acoperit este locul ideal. Clădirea care adaposteşte bazinul acoperit ca de altfel intreg ştrandul au fost renovate de curând, ofera condiţii de relaxare şi refacere conforme cu standardele Europene.
1. Ştrand Apollo din Băile Felix dispune de 4 bazine cu apă termală naturală:
- 1 bazin pentru copii exterior
- 1 bazin pentru adulţi exterior
- 1 bazin de înot exterior
- 1 bazin acoperit
2. In incinta ştrandului există un chioşc de unde aveţi posibilitatea de a cumpăra mâncare proaspăt pregătită, placinte, langos.
3. În zilele răcoroase, în sezonul rece sau in cazul în care dintr-un motiv sau altul nu doriţi să utilizaţi bazinele în aer liber, aveţi la dispoziţie un bazin acoperit.
4. Pe timp de vară ştrandul este frecventat de mai puţini turisti ca şi Ştradul Felix, oferind condiţii deosebite de plajă.
5. Locurile de plajă sunt situate pe langă bazinele exterioare, bazinul de inot si la etajul clădiriilor.
6. Ştrandul Apollo din Băile Felix dispune de garderobă, duşuri, solar, saună.
7. In cazul in care doriţi să utilizaţi bazinele exterioare în perioada anotimpului rece şi nu doriţi să răciţi, aveţi la dispoziţie un tunel cu apă termală din incinta ştrandului.
Caliman, rezervatia Tinovul Mare
Se ajunge destul de usor in aceasta turbarie. Din centrul satului Poiana
Stampei ne deplasam pe DN17, inspre Pasul Tihuta, circa 1,5 km, pâna
intâlnim un indicator care ne arata un drum neasfaltat spre satul
Dornisoara (vezi harta zonei, extras din lucrarea autorilor Traian Naum,
Emil Butnaru - Muntii Caliman - Editura Sport Turism, Bucuresti,1989).
Vedem Vf. Tamas (foto 1), aflat la sud-vest de Poaina Stampei. Zona este
pitoreasca, fânete multe, miros de iarba proaspat cosita, gospodarii
mai vechi.
Spre Muntii Suhard vedem Vârfurile Ousoru si Faraoane (foto 3). Ceva mai incolo, pe partea dreapta in sensul de mers, intâlnim un prim panou despre rezervatia pe care dorim sa o vizitam. Imediat ajungem la o intersectie, de unde ne abatem spre dreapta in sensul de mers. Mai parcurgem circa 2 km pâna ajungem in dreptul altui panou, la o noua intersectie (foto 5); in spatele lui este o poteca care traverseaza calea ferata ce uneste satul Dornisoara de Poiana Stampei. Traversam calea ferata si in partea cealalta intram in rezervatie.
Satul Poiana Stampei se afla la circa 20 km de Vatra Dornei, la granita vestica a judetului Suceava cu judetul Bistrita-Nasdaud. Pe raza acestei localitati se afla mai multe tinoave, adica mlastini asociate cu turbarii. Dintre aceste tinoave unul este mai cunoscut, cel care este de altfel si rezervatie, Tinovul Mare. Se afla la poalele Muntilor Caliman, la limita lor nord-vestica.
Intâlnim o banca, pentru popas. Deja se vede o padure care pare sa fie putin umblata. In vecinatatea bancutei, o ciuperca comestibila (hulubita) (foto 7). Intâlnim si alte specii de ciuperci care dupa culoarea lor foarte atragatoare par sa fie otravitoare.
La inceput padurea este alcatuita din brazi ceva mai inalti dar imediat acestia scad in inaltime, devin foarte desi, iar solul devine umed si acoperit de muschi. De aceea pe aici s-a construit un podet despre care am aflat ca este lung de aproape 1 km. Vegetatia devine abundenta si pe alocuri acopera podetul de scânduri (foto 8, 9). Ceva mai incolo padurea devine extrem de salbatica (foto 10) iar stratul de muschi, de culoare verde foarte vie devine consistent (foto 11). Am testat acest strat de muschi, este foarte gros iar daca pasesti pe el te afunzi destul de mult si apoi dai de apa. Acest strat de muschi musteste de apa. Dedesubtul lui se afla un strat de turba. Pe parcurs am intâlnit câteva ochiuri de apa de culoare maronie (foto 12) despre care am aflat ca este destul de acida.
Ceva mai incolo padurea se rareste putin, copacii au diametrul mai mic (foto 13) dar aspectul este la fel de salbatic. Pe podetul de scânduri intâlnim foarte multe sopârle, de mici dimensiuni, cea mai mare pe care am zarit-o având circa 10 cm. Pe aici omul nu a intervenit prea mult iar padurea a crescut in voia ei (foto 15). Intâlnim si copaci cu foarte multi licheni pe ei (foto 16). Undeva, pe sub stratul de muschi se vede solul de culoare maronie specific turbei iar aproape de iesirea din tinov intâlnim un imens covor de muschi foarte des (foto 18). Pe lânga podetul de lemn este foarte mult merisor (foto 19).
Dupa ce mai depasim câteva crengi care par sa acopere podetul iesim brusc din aceasta lume fascinanta si intâlnim din nou o bancuta. De aici poteca coboara putin intr-o poienita unde este alt panou cu rezervatia. Traversam o punte de lemn peste Pârâul Dornisoara (foto 21) si iesim in vecinatatea unei case pe lânga care ne strecuram, intâmpinati de doi pui de câine, destul de marisori, foarte jucausi.
Ajungem imediat la soseaua asfaltata, DN 17, undeva mai spre vest fata de punctul de plecare. De aici zarim, pe deasupra unei creste secundare, doua obiective importante ale Muntilor Caliman: rezervatia 12 Apostoli si Vârful Lucaciu (foto 22). Ne indreptam din nou spre centrul satului.
Spre Muntii Suhard vedem Vârfurile Ousoru si Faraoane (foto 3). Ceva mai incolo, pe partea dreapta in sensul de mers, intâlnim un prim panou despre rezervatia pe care dorim sa o vizitam. Imediat ajungem la o intersectie, de unde ne abatem spre dreapta in sensul de mers. Mai parcurgem circa 2 km pâna ajungem in dreptul altui panou, la o noua intersectie (foto 5); in spatele lui este o poteca care traverseaza calea ferata ce uneste satul Dornisoara de Poiana Stampei. Traversam calea ferata si in partea cealalta intram in rezervatie.
Satul Poiana Stampei se afla la circa 20 km de Vatra Dornei, la granita vestica a judetului Suceava cu judetul Bistrita-Nasdaud. Pe raza acestei localitati se afla mai multe tinoave, adica mlastini asociate cu turbarii. Dintre aceste tinoave unul este mai cunoscut, cel care este de altfel si rezervatie, Tinovul Mare. Se afla la poalele Muntilor Caliman, la limita lor nord-vestica.
Intâlnim o banca, pentru popas. Deja se vede o padure care pare sa fie putin umblata. In vecinatatea bancutei, o ciuperca comestibila (hulubita) (foto 7). Intâlnim si alte specii de ciuperci care dupa culoarea lor foarte atragatoare par sa fie otravitoare.
La inceput padurea este alcatuita din brazi ceva mai inalti dar imediat acestia scad in inaltime, devin foarte desi, iar solul devine umed si acoperit de muschi. De aceea pe aici s-a construit un podet despre care am aflat ca este lung de aproape 1 km. Vegetatia devine abundenta si pe alocuri acopera podetul de scânduri (foto 8, 9). Ceva mai incolo padurea devine extrem de salbatica (foto 10) iar stratul de muschi, de culoare verde foarte vie devine consistent (foto 11). Am testat acest strat de muschi, este foarte gros iar daca pasesti pe el te afunzi destul de mult si apoi dai de apa. Acest strat de muschi musteste de apa. Dedesubtul lui se afla un strat de turba. Pe parcurs am intâlnit câteva ochiuri de apa de culoare maronie (foto 12) despre care am aflat ca este destul de acida.
Ceva mai incolo padurea se rareste putin, copacii au diametrul mai mic (foto 13) dar aspectul este la fel de salbatic. Pe podetul de scânduri intâlnim foarte multe sopârle, de mici dimensiuni, cea mai mare pe care am zarit-o având circa 10 cm. Pe aici omul nu a intervenit prea mult iar padurea a crescut in voia ei (foto 15). Intâlnim si copaci cu foarte multi licheni pe ei (foto 16). Undeva, pe sub stratul de muschi se vede solul de culoare maronie specific turbei iar aproape de iesirea din tinov intâlnim un imens covor de muschi foarte des (foto 18). Pe lânga podetul de lemn este foarte mult merisor (foto 19).
Dupa ce mai depasim câteva crengi care par sa acopere podetul iesim brusc din aceasta lume fascinanta si intâlnim din nou o bancuta. De aici poteca coboara putin intr-o poienita unde este alt panou cu rezervatia. Traversam o punte de lemn peste Pârâul Dornisoara (foto 21) si iesim in vecinatatea unei case pe lânga care ne strecuram, intâmpinati de doi pui de câine, destul de marisori, foarte jucausi.
Ajungem imediat la soseaua asfaltata, DN 17, undeva mai spre vest fata de punctul de plecare. De aici zarim, pe deasupra unei creste secundare, doua obiective importante ale Muntilor Caliman: rezervatia 12 Apostoli si Vârful Lucaciu (foto 22). Ne indreptam din nou spre centrul satului.
Plante carnivore existente in craterul vulcanulu din Harghita
Rezervatia Lacul Sf. Ana - Tinovul Mohos, turism civilizat si eficient
Marelena si Radu Puscarciuc (Onesti)
Custodia si administrarea rezervatiei au fost atribuite de proprietarii terenului si ai padurii, Primaria comunei Cozmeni si Composesoratul Lazaresti, unei societati private: Ecos Club S.R.L., din Lazaresti - Cozmeni.
Iunie 2009. Ce constatam: o buna sistematizare a utilitatilor (parcare, spatii comerciale, de cazare si de campare); asigurarea necesitatilor de informare cu panouri, pliante, ilustrate, ghizi; amenajarea ambientului natural cu destinatie turistica: poteci si marcaje turistice intretinute, poteca podita in Tinovul Mohos, pubele de gunoi si instalatii pentru gratare pe malul Lacului Sf. Ana; intretinerea si mentinerea unei curatenii exemplare in perimetrul rezervatiei; amabilitate si solicitudine din partea comerciantilor si a corpului de rangeri; taxe rezonabile.
Recomandam celor care-si propun sa viziteze singurul lac vulcanic din Romania (extrem de pitoresc si in sine) dar si Tinovul Mohos (interesant prin aspectul natural general si prin vegetatia specifica, aici crescand cea mai frumoasa planta carnivora din Romania, roua-cerului) si un scurt traseu montan, cabana Sfanta Ana - Lacul Sfanta Ana - Saua Tata - Ciomatul Mic - Muchia Lacului - cabana Sf. Ana, marcat cu cruce albastra pana in Saua Tata, apoi cu banda albastra.
Traseul debuteaza cu o coborare pana langa lac, pe o poteca ce taie serpentinele soselei asfaltate de acces (cu taxa suplimentara) la malul lacului, trecand pe langa capela Sf. Ana, pentru a incepe apoi un urcus mediu, prin padure, pana pe culmea care constituie “ghizdul” fostului crater in care este acum adapostit lacul. De aici poteca traverseaza, pe la marginea padurii, poieni acoperite cu fanete; avem parte de frumoase privelisti deschise spre sud, catre Valea Oltului si culmile Muntilor Bodoc si Harghita. Reintram pentru scurt timp in padure si ajungem, dupa vreo 2 ore de mers lejer, fara a socoti popasurile, inapoi in zona comerciala a rezervatiei.
Au participat: Sara si Carmen Petrescu, Diana, Luminita si Dorel Balaita, Eugenia si Dorin Levischi, Dominic Csudor, Tatiana Florea, Victor Manole, Vasile Vilescu, Elena si Vasile Serbu, Marelena si Radu Puscarciuc.
Marelena si Radu Puscarciuc (Onesti)
Custodia si administrarea rezervatiei au fost atribuite de proprietarii terenului si ai padurii, Primaria comunei Cozmeni si Composesoratul Lazaresti, unei societati private: Ecos Club S.R.L., din Lazaresti - Cozmeni.
extras din lucrarea autorilor Oliviu Marcu, Zoltan Racz, Adrian Cioaca - Muntii Harghita - Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1986
Iunie 2009. Ce constatam: o buna sistematizare a utilitatilor (parcare, spatii comerciale, de cazare si de campare); asigurarea necesitatilor de informare cu panouri, pliante, ilustrate, ghizi; amenajarea ambientului natural cu destinatie turistica: poteci si marcaje turistice intretinute, poteca podita in Tinovul Mohos, pubele de gunoi si instalatii pentru gratare pe malul Lacului Sf. Ana; intretinerea si mentinerea unei curatenii exemplare in perimetrul rezervatiei; amabilitate si solicitudine din partea comerciantilor si a corpului de rangeri; taxe rezonabile.
Recomandam celor care-si propun sa viziteze singurul lac vulcanic din Romania (extrem de pitoresc si in sine) dar si Tinovul Mohos (interesant prin aspectul natural general si prin vegetatia specifica, aici crescand cea mai frumoasa planta carnivora din Romania, roua-cerului) si un scurt traseu montan, cabana Sfanta Ana - Lacul Sfanta Ana - Saua Tata - Ciomatul Mic - Muchia Lacului - cabana Sf. Ana, marcat cu cruce albastra pana in Saua Tata, apoi cu banda albastra.
Traseul debuteaza cu o coborare pana langa lac, pe o poteca ce taie serpentinele soselei asfaltate de acces (cu taxa suplimentara) la malul lacului, trecand pe langa capela Sf. Ana, pentru a incepe apoi un urcus mediu, prin padure, pana pe culmea care constituie “ghizdul” fostului crater in care este acum adapostit lacul. De aici poteca traverseaza, pe la marginea padurii, poieni acoperite cu fanete; avem parte de frumoase privelisti deschise spre sud, catre Valea Oltului si culmile Muntilor Bodoc si Harghita. Reintram pentru scurt timp in padure si ajungem, dupa vreo 2 ore de mers lejer, fara a socoti popasurile, inapoi in zona comerciala a rezervatiei.
Au participat: Sara si Carmen Petrescu, Diana, Luminita si Dorel Balaita, Eugenia si Dorin Levischi, Dominic Csudor, Tatiana Florea, Victor Manole, Vasile Vilescu, Elena si Vasile Serbu, Marelena si Radu Puscarciuc.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)